Ş-altă dată, ş-altă dată o s-o facem şi mai, şi mai lată!

Aşa-i şade bine unei ţări, unei naţiuni, să aibă o zi de aniversat. Măcar atâta. E de ajuns că ne-am născut din Decebal şi Traian, că a trebuit să ne conturăm caracterul prin abilitatea de a supravieţui până la confuzia cu gena de a trăda, ba chiar să ne lăudăm cu asta, că suntem pricepuţi la toate, dar nu terminăm ce începem, că suntem ospitalieri când avem de la cine să cerem ceva la schimb, că suntem ruda cea săracă şi mereu considerată neserioasă a suratelor mai mari din civilizaţia europeană, da, e de ajuns acestea toate şi câte altele, ca să nu avem măcar o zi de naştere de care să ne agăţăm ca neam, mai mult prin prisma sacrificiilor şi  izbânzilor punctuale realizate cu mulţi, mulţi ani înaintea noastră, înaintea lui Ceauşescu, a lui nea Nelu, Băse sau alţii. Rămâne întrebarea clasică: “Eşti mândru că eşti român!”. Chiar şi fără să îţi poţi motiva un răspuns afirmativ prin argumente culese astăzi, aş spune că mă mândresc că sunt român, cu gândul la Regele Mihai, la modernizarea statului român în vremea regalităţii familiei sale cu sânge habsburg, la un Corneliu Coposu, la o Elisabeta Rizea şi la alţii martiri care au mai spălat din grelele păcate ale conducătorilor poporului român. Restul e festivism, fără mici şi bere, că e iarnă, parade militare cu tehnică învechită, cu bugete ştirbite ca-n vremuri grele, cu politicieni bătându-se să dea onorul peste ce le permite rangul în stat, c-aşa a lăsat ordin şef de la Cotroceni. Într-un fel, îl înţeleg pe Traian Băsescu că a preferat să se simtă mai român în Kazahstan, decât să-l huiduie lumea flămândă de-acasă.