Vă mai amintiți de A Nightmare on Elm Street III: Dream Warriors, Indiana Jones and the Last Crusade, Army of Darkness, The Return of the King, Thor: Ragnarok (mai nou), sau chiar de The Return of the Jedi?
Articol preluat de pe site-ul Helion Online, revistă de cultură science-fiction și fantasy.
Ei bine, John Wick-Parabellum e, mai degrabă, în categoria și la nivelul lui Kirk luptându-se cu Gorn. Și înainte să bateți din tastatură și să îmi atrageți atenția că nu-i cinstită alăturarea de mai sus, că, de fapt, e doar un film de acțiune și că așteptările trebuie ajustate la inflația și, în general, la calitatea producțiilor de gen, vă reamintesc că dansul de împerechere Kirk/Gorn a supraviețuit prin ridicolul său neintenționat, iar asta, până la urmă, e un lucru fericit în cultura noastră iubitoare de tot ce e vintage și care poate fi reciclat sub formă de meme. Dar, din păcate, atunci când nu e ridicol, John Wick-Parabellum e doar plictisitor și, de cele mai multe ori, neinspirat.
John Wick un film de sâmbătă seară, cu un scenariu decent
La începutul anilor 2000 filmele de acțiune au ieșit din categoria producțiilor de miercuri seara (de pe PRO TV) – cele cu Steven Segal/Chuck Norris/Dolph Lundgren și au intrat într-o nouă eră a caftelii – cea stilizată. Firește, existau producții bune și înainte (Lethal Weapon/Die Hard, Point Break/Ronin etc.) dar Matrix, căci el a schimbat paradigma, a creat o nevoie stilistică acolo unde înainte erau doar picioare în cap, one liners, iar Michael Bay și John Woo erau regi – chiar dacă asta însemna pe atunci un filtru verde, prețiozitate narativă și dialog care se desfășura cu viteza cu care Klaus reușește să dea peste cap sistemele de siguranță ale radiourilor.
John Wick (primul) s-a înscris perfect în această abordare, un bubblegum noir, decent executat, relativ interesant, cu un Keanu Reeves (cel mai simpatic actor submediocru de la Hollywood) într-o formă de invidiat, care ucide (coregrafia de luptă este excelentă) câteva duzini de mafioți ruși (nemernicii îi omorâseră cățelul!), totul învăluit de un filtru când gri-albăstrui, când roz neon. În siajul gâlcevii aflăm că există o societate secretă a asasinilor (Wick se retrăsese), organizată ierarhic și supusă unor reguli stricte de funcționare, ascunsă de lumea noastră (cea a filtrelor banale și influențate de nivelul de praf din atmosferă). Un film de sâmbătă seară, cu un scenariu decent (chiar și pentru un non-consumator de gen), arătos, fără prea multe pretenții, cu o poleială de realism, care livrează exact ce își propune: clișee frumos ambalate.
Cheia de boltă a celui de-al treilea film este, cred, sictirul și inerția
După succesul inevitabil a venit și continuarea: John Wick: Chapter 2 (2017; primul, că am uitat să menționez, e din 2014), și, ca în orice sequel, calitățile sus-menționate au scăzut la jumătate. E tot despre asasini, despre coregrafie, despre calitățile lui de aproape-supra-om, despre Babayaga (că așa e poreclit), despre roz neon și gri-albăstrui, însă ceva a început să scârție. Nu prea mult, cât să ai un sentiment vag că urmează exact ceea ce știai oricum de dinainte că o să se întâmple: adică John Wick: Parabellum și un loc călduț pe canapeaua pe care se înghesuie Matrix Revolutions, Superman 3, Rambo 3, Blade Trinity, Robocop 3, și alte asemenea dezamăgiri.
Cheia de boltă a celui de-al treilea film este, cred, sictirul și inerția. Poate o fi fost ecranul de la cinematograf, dar Keanu s-a îngrășat, e greoi (o să ziceți, cei care l-ați văzut, că e rănit, dar nu e asta, e doar ieșit din formă), iar coordonarea e cea a unui deținător a centurii verzi. Apoi, fără să dau prea multe spoilere, face o mulțime de lucruri absolut irelevante și neinteresante. Asasinul care reușea să omoare trei oameni cu un creion (așa ne zice primul film), petrece vreo 5 minute construindu-și un revolver din bucăți vechi găsite într-un muzeu, pentru ca apoi să împuște un oarecare ce intra pe o ușă. Și atât.
Poleiala de realism dispare și ea undeva în subsolul scenariului. Wick are un costum care nu poate fi găurit de gloanțe (bine, îl avea din al doilea film, dar acum devine absolut ridicol prin impermeabilitatea lui), acțiunea e obositoare și lipsită de imaginație – lupte corp la corp interminabile. Dacă seria, în general, are o cadență de joc video: acțiune – dialog (cut scene) – acțiune – dialog; de data asta ritmul este acțiune – acțiune – da, încă se bat – tot aici suntem – nu te pripi – dialog – hai să o luăm de la capăt.
Și-a pierdut entuziasmul după succesul primei părți
Societatea asasinilor, care era acolo doar ca să ofere un pic de substanță și context, se transformă într-o telenovelă politică: trădări, interese, compromisuri, șeici și deșertul Sahara. Dar cea mai mare pierdere este calitatea stilistică, ambalajul, care se banalizează undeva în urma nevoii scenariștilor de a bate recordul la numărul de pumni încasați de Keanu (badumtss): o stradă, un muzeu, un tunel, o clădire corporatistă, niște bătăi cu pumnii, cu cuțitele, apoi iară cu pumnii.
Parabellum nu avea cum să fie cu mult mai bun, dar nici măcar nu a încercat. Și-a pierdut entuziasmul după succesul primei părți, la fel ca Taken, de exemplu, și a repetat, pentru a treia oară, același tip de narațiune și conflict, doar că fără elasticitatea și energia primului. Surpriza mea, însă, nu este asta (deznodământul ratat al seriilor produse de Hollywood), ci entuziasmul cu care a fost primit. Dar, hei!, dacă merge cu Fast&Furious, merge oriunde (pentru că Paul Walker… presupun).
Iar la final, ca să vă răspund nedumeririi, teoretic John Wick nu e Science Fiction. Până la ultima scenă, când Keanu cade de pe o clădire înaltă, aterizează pe caldarâm, se ridică și declară că de-acum gata! E nervos! Curat SF, monșer!
Articol preluat de pe site-ul Helion Online, revistă de cultură science-fiction și fantasy.
Comentarii prin facebook