Cu muzica ce-ați avut?

Nu fac parte dintre aceia care, atunci când vizitează o capitală importantă, generoasă în cultură și istorie, îmi bifez cu pixul pe antebraț muzeele văzute, pentru a le adăuga într-un palmares și dovadă a vastei culturi personale. Pe de altă parte, nu poți ajunge în Paris să nu vezi una dintre nopțile înstelate ale lui Van Gogh sau să treci prin Glasgow fără să ai idee că pierzi Isus pe Cruce al lui Dali, dacă te gândești să nu vizitezi muzeul înainte de shopping. Dar recunosc că dincolo de muzee și biserici impresionante, mai mult și mai mult mă fascinează să văd suflul sau sufletul orașului respectiv, plimbându-mă prin cartiere cu străduțe pietonale, pavate cu piatră, cu terase cochete, o minunăție!

Iar când mergi într-un astfel de cartier și te așezi la o astfel de terasă nu am numărat câți metri pătrați are locul, cât de mare e masa și câte scaune poți așeza în jurul ei. Nu, am „adulmecat” atmosfera, iar dacă cineva mi-a cântat ușor, în surdină la o pianină, la o coardă rece ceva liniștitor, un cover plăcut, m-am considerat norocos. Nu peste tot vezi așa ceva, e adevărat. Sunt reguli și reguli, după cum le gândesc mai bine sau mai rău edilii acelor orașe, dar recunosc că preferam locurile unde consumam pe lângă cafea sau o bere și puțină muzică de bun gust.

Zilele trecute administrația Timișoarei s-a încontrat iarăși în dezbatere cu proprietarii de terase din zona centrală (și nu numai) a orașului pe diverse teme. Amplasament, culoare de trecere, program de funcționare, cu curent sau fără curent… Nici nu mi-am pus vreodată problema curentului electric și n-aș putea jura că peste tot unde am umblat terasele aveau așa ceva. Dar nu peste tot terasele funcționează la fel. Sunt orașe și orașe, stațiuni la malul mării, orașe istorice, iar arhitecții trebuie să țină cont de specificul locului. La Albufeira nu e ca la Dublin, la Edinburg nu e ca-n Veneția, cum la Praga nu e ca la Palermo.

Dar să revin la muzică. Terasele din Timișoara, ba chiar nici pub-urile la interior, nu prea au muzică live, iar în locurile rare unde se îndrăznește așa ceva te omoară volumul, te omoară genul. Și nici măcar asta n-ar fi problema, căci muzica este pentru toată lumea, doar că în anumite zone ale orașului nu poți lăsa larma la maximum. Muzica populară, de pildă, nu se poate asculta încet, se știe, iar atmosfera de rugă sătească și sârba săltată pe poiană absolut că nu se poate permite în mijlocul unui oraș.

Ne cântă artiști stradali de multe ori confundați cu practicanții cerșetoriei, oameni cu talent real unii, dar nu i-ar chema un patron de terasă să cânte pentru afacerea lui. Timișoara se apropie pe nesimțite și aș zice pe nepregătite de evenimentul de anul viitor, capitala culturală europeană, dar nu-mi pot imagina că brusc după evenimentul de inaugurare totul se va schimba și va fi bine. La Sibiu ne-a cântat la clape într-o cafenea cu terasă un tânăr cu oareșce har. Muzică lejeră, cover-uri, nu foarte tare, ieftin și pentru patron, plăcut și pentru noi. Am stat câteva zile și pentru acel tânăr mergeam la aceeași cafenea seara.

În Timișoara citesc că nu se va permite așa ceva în noul regulament al teraselor. Dacă nu putem gestiona decent fenomenul muzicii populare dată tare la o berărie din 700 aia înseamnă să interzicem tot? Aiurea. Pe o terasă nu trebuie mers doar să ne îmbuibăm cu mâncare, să bem fără măsură pentru ca mai apoi să vorbim tare. Pe o terasă nu te odihnești între alea două muzee care le mai avem sau nu le mai avem în Timișoara. Pe terasă mergi și pentru o muzică decentă. N-am zis bună, căci aici depinde și de cât de bun e omul care o ascultă.