Cum pierzi miliarde fără să clipești: manualul românesc de gestionare a PNRR – versiune actualizată

În România, pierderea a miliarde de euro nu provoacă scandal. Provoacă bâțâitul din umeri. Și, dacă se poate, mai punem deoparte câteva miliarde „pe risc” – să nu ne plictisim.

În timp ce alte state negociază până la ultima virgulă pentru a salva fiecare euro din fondurile europene, noi bifăm performanța să renunțăm singuri la o parte din bani. Oficial, după renegocierea cu Bruxelles-ul, România a rămas cu granturi de 13,57 miliarde și împrumuturi de 8,01 miliarde. Am mutat 2,15 miliarde din împrumut spre granturi – și ne-am aplaudat singuri. Am pus pe listă trei spitale noi, ambulanțe, cadastru, digitalizare. Sună bine. Dar…

Capitolul 1 din manual: „Nu știi să termini proiectele? Nu te obosi. Renunță la ele.”

Ministrul Pîslaru admite: 6,3 miliarde de euro din PNRR nu pot fi finalizate până în august 2026. Alt semn de întrebare planează asupra a 7,8 miliarde – efect direct al „populismului” și al mentalității „merge și așa”. Traducere: am luat mai mult decât puteam duce și acum ne mirăm că ne scapă din brațe.

Capitolul 2: „Reformele nu se fac. Se mimează.”

În cererea de plată nr. 3, Comisia Europeană a plătit 1,279 miliarde de euro și a suspendat 869 milioane până la rezolvarea a trei jaloane: reforma pensiilor speciale și guvernanța companiilor de stat (inclusiv AMEPIP). Două subiecte la fel de toxice pentru clasa politică precum adevărul spus pe șleau. Noi le ambalăm diplomatic: „dialog constructiv cu Bruxelles-ul”.

Capitolul 3: „Riscul e sport național.”

Riscul total de pierdere se ridică la aproape 11,9 miliarde. Motivele? Întârzieri, licitații contestate, blocaje administrative. Pentru noi, termenul-limită nu e o urgență, ci o sugestie.

Adevărul e simplu: pierdem bani nu doar din incompetență, ci și din comoditate politică. Pensiile speciale și companiile de stat nu sunt „reforme dificile”, ci mine antipolitice. Și cum nimeni nu vrea să calce pe ele, mai bine pierdem miliarde decât să supărăm „prietenii casei”.

Iar cetățeanul? El plătește. Pierde autostrăzi promise, spitale amânate, digitalizare care rămâne pe hârtie. În loc de progres, primește scuze sofisticate și conferințe cu grafice colorate.

PNRR-ul nostru e ca un tren de mare viteză în care ne-am urcat cu aplauze, dar am coborât la prima stație să ne luăm o cafea. Trenul merge mai departe – cu banii altora. Noi rămânem pe peron, explicându-le jurnaliștilor că oricum nu voiam să ajungem la destinație.