Cum i s-a urcat PSD-ului democrația la cap

Pe vremea crâncenului dar și obositului PSD, la final de trimandat Ion Iliescu, social-democrații au făcut alegeri interne în partid pentru stabilirea listelor de candidați la parlamentare. Era anul 2004 și m-am nimerit în timpul „scrutinului” într-un loc de la țară unde se „vota” pentru ordinea în care candidații să fie puși pe liste. Cunoșteam bine gazda evenimentului și am întrebat-o cum s-a votat în respectiva organizație comunală. „Cum să se voteze? Acum au dat telefon și ne-au spus cum să fie lista”, mi s-a răspuns.

N-a fost nici vot, nici democrație în partid. A fost o bătaie de joc, o scenă în care alegătorii PSD trebuiau convinși că lucrurile nu mai merg ca pe vremuri, că acuma e altfel. Nu e altfel nici acuma. Au trecut peste două decenii și Sorin Grindeanu, președintele PSD, ba vrea referendum în partid pentru a afla dacă vatra electorală își dorește plecarea de la guvernare, iar acuma, dacă aceeași vatră își dorește să plece Bolojan premierul și USR partenerul de coaliție guvernamentală. Nu mai bine așa? De ce să plece ei, pesediștii, nu mai bine pleacă ceilalți?

Chestiunea asta cu protocolul coaliției de guvernare nu știu cum stă la românii neaoși. Habar n-am de ce se mai semnează așa ceva când vatra strămoșească și electorală a unui partid poate fi întrebată în orice monent dacă nu vrea altceva. De pildă, ca partidul să n-aibă cuvânt, să nu mai poți avea încredere în el pentru vorba dată. Să participe la negocieri pentru diverse pacte și protocoale, iar peste un an să-și bage picioarele în ele. Vorbim acuma ipotetic, lăsându-ne păcăliți de manevra PSD cu consultarea populară.

În realitate nu există nicio consultare. E chiar invers. Partidul știe din sondaje și alți senzori sociologici care e tendința în rândul electoratului propriu și procedează tocmai în întâmpinarea dorințelor nișelor lor de alegători. Fie că aceste nișe sunt formate din activul de partid alimentat de la buget, fie că e vorba de simpli alegători obișnuiți prost de guvernările pe datorie ale PSD, ultima, cea a lui Marcel Ciolacu.

Cei de la partid știu că bugetarii, polițiștii, militarii și alții nu vor reformele lui Bolojan care să-i lase cu reduceri de posturi și sporuri. Se pregătesc (sanchi) să-i întrebe ce vor, dar ei știu deja că se dorește debarcarea lui Bolojan. Toate astea nu pentru că ei n-ar ști să respecte un protocol. Nuuuu, Doamne ferește!, ci pentru că sunt prea democrați și ascultă după cum vrea poporul lor! E ca și cum ar merge pesediștii la Bruxelles că ceară debarcarea lui Von der Leyen, a cărei majoritate în parlamentul european adună și familia PSD. Acolo nu o fac așa. Acolo știu că se joacă după reguli.

Doar la noi se poate să te caci într-un protocol, că așa vrea poporul, de parcă ți-a păsat vreodată de el mai mult decât să-i adormi vigilența cât partidul iasă la furat. Din capul locului nu-l plângem pe Bolojan că e el Mesia reformelor. Cu siguranță nu e cel mai bun la așa ceva, sigur joacă rolul de contabil nesuferit care să te aducă cu picioarele pe pământ. Mai mult, nici nu este lăsat să taie de unde e hemoragia la buget mai mare și îți lasă impresia că îi nenorocește doar pe bun platnici și alți fraieri, nu pe adevărații risipitori. N-am nicio îndoială că relansarea economică o poate face cineva mai potrivit, dar până atunci mai este rotativa PSD și, poate, robinetul iarăși va curge spre deficite uriașe.

Tot ce trebuie să priceapă electoratul PSD, dacă tot e pus să gândească la votul intern, este că toți dintre noi am jucat măcar o dată în familie rolul lui Bolojan. Dar nu toți am mers la băcănie să luăm pe caiet și nici n-am ieșit la furat, dacă copiii ne cereau bani de telefoane și laptopuri. Am consumat mai mult decât am produs, se mai întâmplă. Am luat credite și cât timp le-am dat înapoi a trebuit să tăiem din cheltuieli, iar asta dă naștere la supărări, mai ales când unele partide nu mai știu dacă se află la putere sau în opoziție.