Hiromi, vrajitoarea din Poiana Lupului

Dacă plăcerea de a cânta ar trebui să poarte un nume, acesta ar trebui să fie, aproape sigur, Hiromi Uehara. Charismă, energie, dăruire și, probabil, un strop de geniu. E combinația care a smuls ropote de aplauze în Poiana Lupului.

Domnișoara Uehara e o prințesă modernă. Foarte modernă. Arată ca o păpușă de porțelan, cu o claie de păr strânsă neglijent și afișează fără încetare un zâmbet care îi luminează chipul. Nici nu bănuiești ce forță se ascunde într-o făptură atât de delicată. Dar aparențele înșală. Hiromi e o adevărată vrăjitoare a clapelor, e un star internațional, pe a cărui prezență se bat organizatorii celor mai importante evenimente de gen din lume. Marius Giura a reușit s-o aducă în Poiana Lupului, spre încântarea fanilor care o știu de pe CD-uri sau înregistrări de pe YouTube. A intrat pe scena de la Gărâna într-un moment în care aparatura intrase în microfonie și și-a acoperit urechile, fugind repede către pian. S-a ridicat apoi și a salutat spectatorii, apoi a încercat claviatura. Un minut, două minute… și a început să bată ritmul. Sub pian au început să danseze tenișii roșii.
S-a “încălzit” și, o oră și jumătate, nu s-a mai oprit. Hiromi Uehara e o adevărată “bombă”. Nu stă o secundă, și nu-i ajunge pianul. Și-a așezat deasupra lui o clapă electronică și, când nici aceasta n-a mai fost suficientă, a trecut la corzile pianului. Cântă și în picioare, și sprijinită de scaun, bate nebunește ritmul, cu picioarele încălțate în neverosimilii teniși roșii. Mâinile i se mișcă într-un tempo aproape drăcesc și cântă, și cântă. Parcă se joacă, dar joaca asta e istovitoare și te consumă. Și taman când crezi că se va ridica, sfârșită, din fața claviaturii, Hiromi o ia de la capăt. Îi țin isonul, ca și cum asta ar face de când lumea, Tony Jackson, la bass, și Samuel Phillips, la baterie, doi monștri sacri. Publicul se mișcă în ritmurile care vin năvalnic de pe scenă. Dacă sunt 10 grade afară, dar nimeni nu le simte. Și mâna magică se oprește. O atingere de clapă și… liniște. Câteva secunde, după care încep aplauzele. Hiromi se ridică de la pian, își cheamă colegii, salută și pleacă. Urmează, natural, bisul. De pe scenă, energia începe din nou să cadă, în valuri, către public. De parcă totul n-ar fi decât o joacă.