Am votat in Montreal / FOTO

Am votat. Am mai votat până acum. De fapt, cred că am lipsit numai o dată, cel mult de două ori. Acum însă e prima dată când am votat în afara țării. Am votat în Montreal.

Vorbisem de săptămâna trecută cu un prieten să mergem la vot. Vali. Stă în Blainville, într-un orășel foarte aproape de Montreal. E stabilit de zece ani aici, dar pe vremuri, la Timișoara, am fost colegi de birou. „Vin cu mașina până la tine și de acolo mergem cu metroul”. „OK”, am zis. Cu o seară înainte m-a sunat că poate mergem totuși cu mașina în downtown. „Nu știu însă cum e parcarea în centru.” „Las’ că aflu eu.” L-am sunat pe un amic care are un ziar românesc aici. „Pân’ la unu nu se plătește parcarea în centru, că e weekend. Dar mergeți de dimineață, că dup’ aia se face coadă.”

Până să plec de acasă, am văzut că alți prieteni de-ai mei erau deja la consulat, pe Sherbrooke. Cătălin, soțul verișoarei mele. Vali a venit mai târziu la mine, a fost cu soția la medic, la control. Trebuie să nască la începutul lui decembrie. Pe la 9 ne-am pornit de acasă. Pe la 9.20 ne-am pus la coadă. Primesc un mesaj. Mirela, o prietenă. „Eu am votat, sunt deja la metrou”. Fratele ei, Sorin, nu a putut merge pentru că i-a expirat pașaportul. „Mor de ciudă, am văzut acum câteva zile”, mi-a zis.

Când am intrat în clădire, erau câteva sute de oameni la coadă. Coada șerpuia de câteva ori în holul de la intrare până să ajungă la liftul care ducea la etajul 6. „Cred că stăm vreo două ore”, zice Vali. „Sunt doar șapte ștampile”, ne spune un tip din apropiere. „Destul de puține”, zic. „Cică doar atâtea e voie”. Da, sigur, șapte ștampile la peste 50.000 de români din provincia Quebec. Un pic frustrant… E totuși un sentiment plăcut. După atâta franceză și engleză vorbite zi de zi, se vorbește numai în română în jur. Au venit mulți. Și vor mai veni. Cu copii, cu părinți, fiecare cu propriile vise, probleme… Atmosfera e destinsă, se glumește, se fac pronosticuri… M-am mai întâlnit și cu cunoscuți. Marius, un tip pe care îl știu de pe Facebook, de pe un grup pe care am ținut legătura cu oameni din toată țara înainte și după ce am ajuns aici. Are o fetiță mică, de doar câteva luni. El votase de dimineață, dar când a ajuns acasă, soția i-a zis că ar vrea totuși să voteze și ea. „Intrați în față, vă rog, sunteți cu copil mic”, li se spune. A mers soția sus. A votat și a coborât. Frumos! Elegant! Ne respectăm între noi. Cei cu copii au avut prioritate.

Am ajuns în sfârșit la lift. Urcăm. Sus, pe culoar, altă coadă. „Mai stați aici jumătate de oră”, ne zice un tip care pleca. Rezonabil, până la urmă, dacă ținem cont de ce se intâmplă la Londra. Sau la Torino. Sau în alte orașe din lume…

Sunt și bătrâni la coadă, prilej de comentarii. „Nu puteau să stea acasă? Ne strică procentajul”, se aude, jumătate în glumă, jumătate în serios, în jurul nostru. Ajungem la ușă. Intrăm. Dau buletinul și declarația pe propria răspundere că nu mai votez în altă paarte, pe care am completat „cu domiciliul în străinătate”. Eu am completat adresa din Timișoara, că sunt „nouveau arrivant au Canada”. Vali, adresa de aici. El e mai vechi.

Gata, am votat. Plecăm. Când am ieșit din clădire, capătul cozii de afară nu se mai vedea. Era deja după colțul clădirii. Am dat o tură ca să vedem câți sunt. Și ca să facem câteva poze. Sper să voteze cât mai mulți. Sper, de fapt, să voteze toți. Noi plecăm. Ne-am făcut datoria. Ne-am exercitat dreptul. Sper că va fi mai bine. Și pentru noi, și pentru cei din țară.

Invalid Displayed Gallery