Schimb Logan, secol fabricație XIX, pe…

S-a săvârșit, iată, filmul ce pune crucea sfântului Andrei nu atât pe franciza X-Men, cât pe generația aceasta de mutanți, în frunte cu cele mai emblematice două personaje ale seriei, Logan/James Howlett, zis Wolverine, și Charles Xavier, zis și Charles Francis Xavier sau „Chuck”. Că de predat nu mai predă, și nici nu primește pensie.

Totodată, un fond farewell celor doi mari actori, fără de care personajele de BD aduse la viață nu ar fi avut atâta savoare și nici n-ar fi fost atât de memorabile: Hugh Jackman și Patrick Stewart.

Dar înainte să pătrundem în miezul chestiunii, puțin despre Marvel, DC și eroii fictivi ai zilelor noastre. De câțiva ani buni, Hollywoodul a ținut isonul mișcării ecologiste, reciclând la nesfârșit teme și idei în dauna producțiilor originale. Termeni precum prequel, sequel, reboot, soft-reboot, spin-off, remake ș.a. sunt la ordinea zilei în studiourile de producție. De când mentalitatea corporatistă a pus stăpânire pe industria cinematografică în dauna creațiilor individuale, a „filmelor de autor”, ne-am pricopsit cu francize, serii, trilogii, heptalogii și, specific „caselor” de benzi desenate… universuri. Toate acestea mizând pe bine cunoscutul factor al recognoscibilității (brand recognition). Statisticile (lor, cel puțin) indică faptul că omul modern e cât se poate de conservator în preferințe și nu „se riscă” la nou.

Ei bine, aceste universuri (Marvel, DC, LoTR, Star Wars) umplu vidul mitologic în care trăim cu personaje și povești ce amintesc la tot pasul de vechile mituri (uneori chiar împrumutând direct dintr-însele – vezi Thor), oferind cam aceeași Mărie cu o pălărie multicoloră HD, 3D, 4K, 48fps și plină de CGI. Evident, totul simplificat, pentru un public presupus bolând, căruia trebuie să-i dai totul mură în gură.

Aceste povești cu eroi fantastici moderni se împart de regulă în două categorii: cele care urmăresc evoluția unui singur personaj și cele care urmăresc aventurile unui grup de personaje. Cele axate pe un singur personaj (Wolverine, Thor, Hulk, Batman, Superman, Iron Man, Spider-Man, Ant-Man, TeleorMan ș.a.) se concentrează în jurul super-eroului nevoit să-și depășească limitele, să parcurgă un traseu inițiatic, de autocunoaștere, și în final, după ce-și realizează potențialul din CV, să răpună zmeul. Cele axate pe o gașcă de super-eroi (X-Men, Avengers, The Winter Soldier, Guardians of the Galaxy) urmează mai toate același tipar: au nevoie de 90% din timpul filmului să-și țină orgoliul și replicile tăioase în frâu și să învețe să „lucreze în echipă” și 10% să răpună zmeul, care e cât pe ce să distrugă lumea pentru că infatuații ăștia nu se pot opri din ciondăneală. Mai pe scurt, o căruță de odisei și iliade.

O altă consecință a puzderiei de filme din același „univers” este încropirea treptată a unui canon în rândul fanilor, concretizat, în buna tradiție a culturii scrise și a conciliilor de la Niceea și Calcedon, în wookiepedii, marvelpedii și alte scrieri sacre. Problema e că filmele acestea par să urmeze mai degrabă modelul tradițiilor orale în mitologie, unde în jurul trunchiului comun se țes istorisiri adesea contradictorii, ce nu prea țin cont de canoane. Îl întâlnim de pildă pe Heracles atât în Iliada, episodic, cât și în ciclul argonauților, în cele doisprezece munci individuale, și-apoi în spin-off-uri marca Sofocle și Euripide, care funcționau și ei, se pare, pe principiul hollywoodian al „dă-i omului ce știe deja + efecte speciale”.

Și-așa, ca să revenim, Logan urmărește povestea unui Wolverine ajuns în fază terminală de Beowulf (B3), care după ce cale de nouă filme a sfârtecat nenumărați Grendeli și pe mamele lor deopotrivă, a îmbătrânit și așteaptă confruntarea finală cu dragonul, care, spre șocul nimănui, este chiar el însuși. Se potrivește cu scriptura celorlalte filme din universul X-Men? Irelevant. E doar o altă poveste despre declinul și decăderea unor eroi. Relevant e că Marvel a învățat ceva din lecția Deadpool și a pus o binevenită limită de vârstă 18+, astfel că asistăm la un recital de spintecări și sfârtecări în toată splendoarea lor sângeroasă. Și nu e nimic gratuit aici. Numai luând parte în mod nemijlocit la băile de sânge prin care trece Logan putem să-i înțelegem întrucâtva resorturile psihice.

Tonul filmului este mult mai sumbru și mai realist decât în celelalte producții din franciză. Apare și un drăcușor de fată care duce, în chip simbolic, torța mutanților mai departe. Filmul suferă la capitolul antagoniști – șterși și bidimensionali – semn că în ciuda puternicei amprente personale a regizorului James Mangold (Walk the Line), producătorii nu au avut curajul să riște până la capăt și să renunțe cu totul la tropul villain-ului, și să-i lase pe protagoniști să lupte cu proprii demoni, în pur spirit tragic.

Am uitat ceva? Desigur, mexicanii. Pentru că antagonistul subînțeles al filmului (și posibil al multor filme hollywoodiene de-acum înainte) este Donald J. Trump. E plin de mexicani în Logan, iar la un moment dat, preț de câteva cadre, răsare mândru și mult trâmbițatul zid de la granița cu Mexicul, finalizat, firește, la data la care se desfășoară acțiunea, 2029.

Logan se află la granița dintre erou tragic și erou-șablon de benzi desenate, într-un film de calitate ce nu pare să știe mereu încotro vrea să se îndrepte, dar care, în pofida tuturor rateurilor, funcționează.