“Nulităţile”, “academicianul” şi… Ion Iliescu

Pe 19 martie 1990 o delegaţie formată din patru membri ai Societăţii Timişoara ducea la Bucureşti, la preşedintele de atunci, Ion Iliescu, dar şi la parlament, textul “Proclamaţiei de la Timişoara”. Din delegaţie făceau parte regretatul George Şerban, cel care citise proclamaţia pe 11 martie în balconul Operei, Doru Mihiţ (emigrat ulterior în Germania) plus… două “nulităţi”: Vasile Popovici şi Daniel Vighi, başca “lichele ahtiate după bani”.  

În România era o perioadă extrem de complicată în acele zile. Nu de puţine ori, în sudul sau estul ţării, maşini cu numere de Timiş au fost atacate şi vandalizate. Şi asta fiindcă în seara zilei de 11 martie, Televiziunea Română (parcă şi Liberă), un fel de Antena 3 de azi, prezentase Proclamaţia, prin vocea lui Cornelius Roşiianu, un fel de Mihai Gâdea de azi, drept o încercare de desprindere a Banatului de România. Un fake news, cum i-am zice astăzi, de proporţii colosale.

Nu mai spun că în 15 martie începuseră şi evenimentele destul de stranii şi cu miros de Secu de la Târgu Mureş. În fine, cei patru au stat vreo două ore la discuţii cu Ion Iliescu, explicându-i fără folos ce se doreşte cu această proclamaţie. Apoi au avut o întrevedere cu directorul de atunci al Televiziunii Române, Răzvan Theodorescu, şi obţin permisiunea ca “Proclamaţia de la Timişoara” să fie citită pe post, fără comentarii ticăloase de genul celor făcute de Roşiianu. A doua zi chiar se întâmpla “minunea”, iar proclamaţia era cunoscută în întreaga ţară. A urmat mitinguri de suţinere în marile oraşe ale ţării plus mii de adeziuni. De reţinut, mitingul organizat în Bucureşti pe 22 aprilie de suţinere a proclamaţiei se va transforma în celebrul protest maraton şi fenomenul Piaţa Universităţii. Inutil de  spus că textul proclamaţiei a depăşit cu mult şi graniţele României. Şi trebuie menţionat că documentul nu însemna doar celebrul Punct 8 care le dădea o “pauză” de trei legislaturi foştilor activişti comunişti şi ofiţerilor de Securitate. Proclamaţia era un document ideatic care stabilea un cadru legal pentru desprinderea totală şi definitivă de vechiul regim.

Din păcate, la 20 mai era ales Ion Iliescu, iar România rămânea în întuneric încă şase ani. Asta în timp ce ţările din jurul nostru, în special cele din grupul de la Vişegrad, porneau pe drumul reformelor radicale. Am insistat poate prea mult pe marginea acestui document, pentru a-i arăta importanţa.

Unde vreau să ajung? Oare tot ce avea mai bun societatea civilă din Timişoara acelui an a decis să trimită la Bucureşti cu cu un document atât de preţios două „nulităţi”? Poate nici nu mai conta ce au făcut cei doi ulterior, dar acel drum poate fi definitoriu pentru întreaga lor viaţă. Sigur, ulterior Daniel Vighi a avut o mare contribuţie în a scoate la lumină unul dintre cele mai monstruoase experimente din perioada comunistă: deportarea în Bărăgan. „Ahtiat după bani” a mai scris şi despre istoria Timişoarei şi a fondat o asociaţie (Ariergarda) pentru salvarea patrimoniului Timişoarei. Vasile Popovici a lucrat ulteror în diplomaţie, fiind ambasador al României în Portugalia şi Maroc. Da, mai era încă o „nulitate”, Marcel Tolcea, dar care probabil pe la începutul anilor 90 tot căuta o „bicicletă van Gogh”, pe care avea s-o şi găsească. „Nulitate” cum este a fost şi director al Muzeului de Artă, dar poate nici nu contează.

Şi fiindcă am început cu Ion Iliescu să termin cu el. Prin anul 2007 apare o aşa-numită Academie a Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR), de fapt o instituţie de casă şi sinecură a PSD. Alţii ar spune o academie second hand pentru frustraţii care nu sunt primiţi în autentica academie. Printre membri se numără Ecaterina “Abramburica” Andronescu (care a şi obţinut bani de la buget printr-un proiect de lege pentru “academie”), PSD-istul Ion Solcanu, PRM-istul Anghel Stanciu, celebrul episcop rusofil Teodosie, zis şi “Şpagoveanu”, “maestrul” Ion Cristoiu ş.a. Ei bine, preşedinte de onoare este Ion Iliescu, iar membru de onoare… Nicolae Robu, fostul primar al Timişoarei. Neahtiat după bani, el primea de la această academie fake peste zece mii de lei pe an. Fără să producă absolut nimic, cum de altfel nu produce nimic nici această fabrică PSD-istă de sinecuri. (Apropo, “neomarxiştii” din USR au depus un proiect de lege privind desfiinţarea “academiei”).

Şi cu asta avem şi răspunsul la o întrebare pe care au pus-o mulţi timişoreni şi nu numai: În ce calitate, Nicolae Robu poate să catalogheze trei scriitori şi profesori universitari ca fiind nişte nulităţi? Păi în calitate de „academician” şi coleg al lui Ion Iliescu!