A fost cândva o Revoluţie la Timişoara. Despre speranţe şi adevăr

32 de ani, cât o generaţie! Este timpul scurs de la Revoluţia începută la Timişoara. Ar mai fi ceva de scris despre acele zile? Ca şi colegului de rubrică, Eugen Sasu, mi se pare tot mai greu. Dar e mai mult decât o obligaţie ca, măcar o dată pe an, să-ţi aduci aminte de acele zile. Mai ales că tot mai mulţi le uită. Am văzut la un moment dat un reportaj făcut în centrul oraşului, nu-mi amintesc la ce televiziune, în care mai mulţi timişoreni, în special tineri, erau întrebaţi simplu: „Ce s-a întâmplat în decembrie 89 la Timişoara?”. Majoritatea celor întrebaţi habar nu aveau, un lucru absolut inacceptabil la un timişorean.

Fiindcă Timişoara, dincolo de a fi oraşul premierelor, al parcurilor, al inovaţiei, al Phoenix-ului, al… etc. a fost oraşul în care a izbucnit cea mai sângeroasă revoltă împotriva celei mai crâncene dictaturi comuniste, cek puţin din Europa. Au fost momente astrale pentru Timişoara, numele oaşului fiind pomenit la acea vreme nu doar în toate cancelariile de pe mapamond, dar şi de milioane şi milioane de oameni simpli din întreaga lume. A fost momentul în care numele Timişoarei a fost pronunţat aproape în toate limbile pâmântului. Şi pe bună dreptate. Preţ de o săptămână Timişoara a fost un fel de Gdnask (Solidariatea, Lech Walensa) de la începutul anilor 80. Tocmai de aceea, în aceste zile nu trebuie să fi zgârciţi cu epitetele.

Dincolo de ce s-a întâmplat ulterior în România, la Timişoara în acele zile, începând cu 16 (15?) decembrie, a fost într-adevăr o Revoluţie. O Revoluţie a unor nebuni frumoşi care, înfruntând gloanţele Armatei și Securității, au reuşit să producă, în final, cea mai spectaculoasă cădere de regim din Europa anului de graţie 1989.

Dar povestea Revoluţiei de la Timişoara nu este doar una despre eroism, solidaritate, jertfe umane. Este o poveste şi despre speranţe, idealuri, iluzii, adevăr. Este o poveste despre frustrările adunate de oameni într-un oraş altădată vesel, atunci tot mai mohorât. Frustrări cu atât mai mari, cu cât în jurul României lucrurile se schimbau cu o viteză ameţitoare. (Îmi spunea cineva recent că pentru frustrare nu poate exista şi o conotaţie pozitivă. Aici există). Şi, da, o mare nemulţumire a fost chiar închiderea celebrului Ocko, un loc unde timişorenii se întâlneau săptămânal şi care o fost un precursor, dacă se poate spune aşa, al spiritului antreprenorial al Timişoarei de azi.

Cât despre iluzii şi speranţe… Arată astăzi România aşa cum şi-au dorit-o cei care au ieşit în stradă în decembrie 89, înfruntând tancuri şi gloanţe? Să fie „statul eşuat” (a spus-o chiar preşedintele ţării) ceea ce şi-au dorit atunci timişorenii? Iar despre întregul adevăr al acelor zile, trebuie să mai aşteptăm să ne spusnă americanni cine l-a ucis cu adevărat pe JFK? Sau cel puţin asta ne cerea Ion Iliescu…