„Mihaela, dragostea lui”, sezonul II. Metamorfoza „Prostănacului”

Când pentru o noapte zbuciumată de 2009 Mircea Geoană și Mihaela, dragostea dumnealui, s-au decretat cuplu prezidențial, am zis a doua zi de dimineață că am avut un mare noroc, că României i-a trecut pe la ureche glonțul unei președinții date de PSD. Numărătoarea votului avea să confirme un nou mandat pentru Traian Băsescu, unul zbuciumat și deloc plin de împliniri pentru România.

Totuși, s-au confirmat pașii firavi făcuți în decuplarea de politic a justiției, dar una peste alta a fost mai degrabă un mandat pierdut în pași făcuți înainte urmați de alții, chiar mai mulți, înapoi. Cu guvernări condiționate de soluții imorale și în cârdășii de genul USL menite să asigure sistemul că orice măsură luată de putere sub presiunea Uniunii Europene – bună ori rea – merită o viguroasă piedică.

Dar Mircea Geoană nu era nici atunci cea mai odioasă figură de pesedist, ba din contră. Venea după un mandat de ambasador al României în SUA, iar după un Iliescu, Văcăroiu sau Adrian Năstase se putea spune că PSD s-a rebranduit cu succes prin președinția de partid și, pierdută la mustață, cea de țară, a lui Mircea Geoană. A venit experimental „solid” Victor Ponta și, iarăși la limită, PSD a pierdut Cotroceniul, nu și țara, în beneficiul lui Klaus Iohannis. Vom concluziona că a fost un președinte ca apa sfințită. N-a putut să facă mai mult când poate voia să facă. N-a mai vrut când a putut, o ciudățenie de politician, însă și așa, România a avut o imagine externă mult mai bună decât a fost consistentă președinția lui Klaus Iohannis.

Victor Ponta, apoi Liviu Dragnea, iar Viorica Dăncilă a fost bomboana plină cu muștar a politicii românești, marca PSD. Dar să nu vorbim doar de PSD. Liberalii păreau stabili cu Ludovic Orban. N-au fost înainte de alegeri, ca minoritari, n-au fost nici după, deși o majoritate cu USR și UDMR părea să le asigure o guvernare liniștită. A urmat experimentul Câțu după care puteam trage lejer concluzia că cineva din afara lui face mișto de partidul ăsta. Si s-a convenit că acel cineva e președintele. Premierul și șeful de partid Ciucă a arătat în ce hal a ajuns PNL, nu degeaba lui Ciucă îi umbla vorba că ar fi un Dăncilă masculin în mâinile altui păpușar decât Liviu Dragnea.

Vâslașul de la PSD, pe numele său Marcel Ciolacu, arată nivelul celuilalt partid aflat la putere, PSD. Dacă Ciucă e mânjit cu un plagiat, lui Ciolacu numai certificatul fals de revoluționar dacă i-am reține din istoric și tot am vedea cât de mizeră și minusculă e clasa politică românească la vârf. O majoritate covârșitoare conduce România din parlament și guvern cu doua partide conduse de persoane fără personalitate, vulnerabile, capabile să piardă partidele ce aparent le conduc deodată cu primul vânt de nemulțumire din interiorul formațiunilor lor. Cât timp un nume rămâne ca stâncă la Cotroceni lumea va merge mai departe, dar cât de departe?

Klaus Iohannis azi e, mâine nu. Dacă pleacă la NATO în 2023 vom avea alegeri anticipate, iar Mircea Geoană la care se întorc unii pesediști ca la sfintele moaște ar fi favorit să obțină președinția. Da, acel Mircea Geoană care ne-a trecut ca glonțul pe la ureche și de care am fost salvați în 2009 de Traian Băsescu. Băsescu care între timp ni s-a arătat ca securist dovedit, făcând din Geoană un campion al frecventabilității din postura de secretar adjunct al NATO. Cum s-au schimbat lucrurile? În bine? Credeți? Mircea Geoană a devenit omul bun, dar cât dezastru s-a instalat în țara asta dacă „omul rău” de acum 13 ani a devenit omul bun, garanția dezvoltării României, salvarea din scenariile populist naționaliste dospite cine știe pe unde. Dar cine nu știe pe unde?