Crucea lui Freddy Simonis, bătută cui cu cui de Sorin Grindeanu

Două chestiuni mai importante a reținut presa participantă la conferința județeană de alegeri a PSD Timiș, dincolo de realegerea așteptată a lui Alfred Simonis în funcția de președinte. Este vorba de promisiunea președintelui PSD, Marcel Ciolacu, impresionat până la lacrimi de dispariția fotbalului în capitala Banatului, că în calitate de premier va debloca proiectul finanțat de Compania Națională de Investiții pentru reconstrucția marii arene a Timișoarei, cea de 32.000 de locuri, ce urmează a fi ridicată pe locul vechii arene „Dan Păltinișanu”.

Al doilea punct ar fi graba cu care prim-vicepreședintele Sorin Grindeanu l-a răstingnit pe proaspătul reales, Freddy Simonis, pe crucea obținerii președinției Consiliului Județean Timiș pentru PSD. Treabă care se subînțelegea și fără să o mai apese cu sadism Sorin Grindeanu și chiar Marcel Ciolacu, mai în glumă, mai în serios, cu oferta de a candida el, ditamai președinte, în caz că nu îndrăznește domnul Freddy să o facă. De altfel, președintele Simonis a și admis cu briciul la gât că realegerea sa ca șef la organizația județeană îl ridică la rangul de candidat pentru ambele mari funcții elective ale Timișoarei: șefia CJT și funcția de primar al orașului.

Era și greu să mergi la București peste filialele grele și sudice ale PSD să revendici funcții de vicepremier sau cea de președinte al Camerei Deputaților, dacă la tine acasă ești partidul numărul trei în alegeri, după PNL sau/și USR. Așa a ajuns ca domnișorul Simonis să îmbrace cămașa morții politice în fața unor încercări aproape imposibile: victoria în alegeri împotriva lui Dominic Fritz și Nicolae Robu, la primărie, schimbarea lui Alin Nica, la șefia consiliului județean, ca să nu candideze și să piardă chiar Marcel Ciolacu, șeful de la partid.

Cineva bine ancorat în analiza politicii locale, persoană deloc pesedistă, întreba zilele trecute dacă cunosc un demnitar care a făcut mai multe pentru Timișoara decât Freddy Simonis. Mă gândesc că discuția se referea la ceva postdecembrist și nu la Marian Iancu, dar, da, e greu să enumeri câteva realizări de politician plecat din Timișoara, pentru Timișoara. Pare straniu să te bucuri că cineva îți ajută orașul cu pârghiile unei societăți nesănătoase, la urma urmelor. Dar ne bucurăm și pentru aparatura medicală la spitalul de copii, ne bucurăm pentru implicarea în finanțarea Capitalei Culturale Europene și acum pentru stadion, institutul oncologic este așteptat și el de specialiștii din sănătate, dar…

Doar că acest ajutor vine și din acel arogant „fiindcă poate”, nu dintr-o echilibrare firească, algoritmică, a plecărilor și intrărilor bugetare ale Timișoarei pe relația cu Bucureștiul. Bine că mai și strâmbăm din nas, ar zice unii. Nu mai strâmbăm și spunem că e bine dacă Marcel Ciolacu va debloca proiectul la insistențele lui Alfred Simonis, chiar dacă acest proiect al stadionului Timișoarei a ajuns la mâna ultimului lider PSD tot pentru că alți pesediști stăpâni pe bugetul țării în ultimele două decenii n-au mișcat un deget pentru a-l finanța încă de pe vremea când proprietarul era un consiliu județean condus de PSD, nu de PNL, ca astăzi.

Pe final trebuie să remarc și bucuria provincială a șefilor galeriei lui Poli când au dat mâna cu Marcel Ciolacu în tabloul cu promisiunea unui nou stadion. Altădată oamenii ăștia musteau de semeție. Respingeau orice contact politic, ba chiar l-au huiduit pe Cosmin Gușă când acesta a încercat să se bucure de energia peluzei. Și asta nu oricând, ci după ce Gușă a adus pe Bega o echipă de fotbal de primă ligă, deschizând calea spre ultima explozie de orgoliu trăită de Timișoara fotbalistică.