Teribila poveste a unui an de alegeri

Obișnuim să zicem că democrația costă, convingându-i pe minimaliști că mersul la urne poate însemna o cheltuială, dar reprezintă un exercițiu de care trebuie să ne bucurăm, fără să ne batem joc de el. S-a împlinit un an de când, senini, ne-am dus să votăm pentru lista de europarlamentari, cele de consilieri locali și județeni, dar și pentru primari. În mod normal, atunci românul se pregătea de vacanță, iar aleșii locali rămâneau în priză pentru încă o tură de alegeri, cea din iarnă.

Dar era o liniște soră cu plictiseala. Pentru a mai ridica interesul pentru vot, PSD și PNL au ridicat miza și au executat majorări de pensii de 40%. La cifra asta nu știu cum s-a ajuns. Puteau da și cu banul, să iasă cu noroc 55% sau 80. Nu mai conta, banii oricum veneau din împrumut, iar oferirea lor a fost binevenită cât timp s-a dat, nu s-a luat. Lumea tot nu s-a omorât cu venirea la urne în ceea ce trebuia să fie un fel de intercalate parlamentare-prezidențiale.

Până la un punct. Punctul a fost poate cea mai mare prostie din perioada post-revoluție. Un candidat șef de partid a socotit el că își poate alege adversarul din turul doi. Și ce-a făcut? A vorbit cu prietenarii baroni de abia aleși în plan local să ajute locul trei să ajungă locul doi. Primul loc fiind, din oficiu, al lui, președintele celui mai puternic partid de după 1989, dar într-un declin evident după un nou joc populist cu alegătorii. Locul trei nu a ajuns locul doi. Dar nici Marcel Ciolacu n-a ajuns decât pe trei.

Un mic calcul de bun simț arată că astăzi Marcel Ciolacu ar fi fost președinte, dacă n-ar fi fost… neinspirat, că „prost” nu pot să-i spun. De acolo ne-a început nouă teribila perioada post alegeri anulate. Am devenit vulnerabili prin fisurarea democrației, am pierdut încrederea în noi, dar am și dat combustie unui fenomen care și-a dat „mâna” peste ocean, de la Washington la Moscova din cu totul alte motive. Totul de la prostia ca nivelarea votului în combinația Ciolacu-Simion.

Mulți vor spune că am ieșit mai bine. Doar nu l-ați fi vrut pe Ciolacu în locul lui Nicușor Dan? Așa este, dar în aceste luni de zile de traumă parcă n-am mai fost noi, s-au uzat relații, s-au învrăjbit prieteni, s-a rupt țara în două. Ce nu știm este dacă am trăit un „fenomen Georgescu” sau unul care trece de nume, persoane și capacitatea acestora de a hipnotiza electoratul. Valul a fost vrăjit de un Călin Georgescu sau de ideologie, iar asta vom putea vedea peste câțiva ani și cu abilitatea statului de a lămuri episoade dureroase din această perioadă. Dar noi de abia zilele astea aflăm numele premierului, după o lună de grele faceri. Celelalte „faceri” vor fi și mai grele.

Am trăit un an în care România a intrat într-o comă indusă, în care pacientul trebuia să nu simtă durerea cât timp organismul se lupta cu boala. Am ieșit din sedare, dar nu știm cât suntem de vindecați. Și, categoric, nu suntem. A fost un an în care, parcă, n-a mai crescut nici iarba, am trăit pe datorie, iar instituțiile financiare și europene au tot împins momentul zero până ne terminăm noi treaba cu alegerile. Acum am terminat-o, dar cu cât am terminat-o mai târziu, și refacerea e mai dificilă. În trei ani o luăm de la capăt.

Nu numai că doare rău de tot, dar de abia găsim „chirurgul”, nici nu vrem să ne dăm pe mâna lui nici dacă-l găsim. Partidele continuă jocul de fente ca și cum Nicușor Dan, noul președinte, n-ar fi anunțat deja ce trebuie să se întâmple. „La treabă!”, le-a transmis românilor, dar și primarilor, politicienilor care au multă treabă de făcut acolo unde au fost aleși, dincolo de concediile fără plată luate în slujba partidelor. Și a patriei, la urma urmelor.