Iliescu se îngroapă. Băsescu se reabilitează

Unul e condus cu onoruri spre groapă, celălalt reintră în drepturi prin decizia Curții Constituționale. În România, trecutul nu moare niciodată. Se rescrie. Cu fanfară.

Ion Iliescu, artizanul mineriadelor și părintele tranziției cu față schizofrenică, a fost îngropat cu onoruri militare. Nici nu s-a răcit bine pământul peste sicriu, iar Traian Băsescu, fost președinte și fost colaborator dovedit al Securității, a făcut o cerere, pe baza unei decizii a CCR, să-şi recapete toate privilegiile: protecție, reședință, pensie, cabinet, imunitate simbolică. Într-o singură săptămână, România a spus adio rușinii și bun venit amneziei. Oficial.

A fost un spectacol în două acte. Fără spectatori. La funeraliile lui Iliescu, românii n-au ieșit în stradă. Nici să-l plângă, nici să-l huiduie. O tăcere rece, simbolică. Semn că poporul are o memorie scurtă, dar și un dezgust profund. În schimb, au venit generalii, garda de onoare, buchetele oficiale. Nicio instituție n-a îndrăznit să spună clar: acest om a fost responsabil moral și politic pentru crime împotriva propriului popor. Minerii nu s-au teleportat în București. Au fost chemați. Și totuși, l-am înmormântat ca pe un erou. Ca să nu ne complicăm.

Iar în timp ce pământul abia se așeza peste sicriu, Băsescu a cerut să i se dea ceea ce crede că merită să aibă. Colaborarea cu Securitatea? Nu-i nimic, era „legală”. Verdictul definitiv din instanță? Un detaliu. Fostul președinte poate fi din nou respectabil, ca și cum și-ar fi petrecut ultimii ani dând lecții de morală, nu de manipulare.

E o simetrie perversă între cei doi: Iliescu și Băsescu sunt fețele aceleiași monede. N-au dus-o rău nici în comunism, s-au adaptat perfect tranziției și au profitat din plin de democrația slabă care a urmat. Unul ne-a promis democrație cu mineri, celălalt ne-a livrat statul de drept cu dosare la comandă. Unul a fost iubit pentru că „a adus libertatea”, celălalt a fost aplaudat pentru că „a tăiat în carne vie”. În realitate, ambii au consolidat un sistem în care justiția e o armă, presa un instrument, iar poporul un decor. Și, firește, amândoi au fost recompensați. Acum, și post-mortem.

Funeraliile lui Iliescu și reabilitarea lui Băsescu nu sunt întâmplări izolate. Sunt simptome. Ale unei societăți care confundă reconcilierea cu resemnarea, onoarea cu protocolul, demnitatea cu uitarea. O societate care n-a avut niciodată tribunalele ei ale conștiinței. Doar ecrane și aplauze.

La noi, istoria nu se judecă. Se conservă. În formolul complicităților tăcute. În lipsa criteriilor. În frica de adevăr. În alte țări, rușinea publică e o igienă morală. La noi, e considerată lipsă de respect.

Iliescu se îngroapă. Băsescu se reabilitează. Iar noi?
Noi ne pregătim, cuminți, să le călcăm pe urme.
Cu flori, cu tăcere și, mai ales, cu ochii închiși.