Un pact, nu un erou

Românii au un talent aparte: nu cred în instituții, dar cred orbește în eroi. Îi caută, îi aplaudă și apoi îi lasă să se prăbușească singuri.

Timișoara a mai văzut filmul acesta de prea multe ori. Apare câte un lider providențial – primar, rector sau antreprenor vizionar – care aprinde scânteia. Orașul se emoționează, se proclamă din nou etalon de moralitate și aplaudă. Apoi urmează inevitabilul: dezamăgirea. Liderul pleacă, flacăra se stinge, iar instituțiile rămân la fel de șubrede.

Asta e capcana „modelului personalist”: mobilizează pentru o vreme, dar nu creează continuitate. Totul devine dependent de o singură persoană. Și, când acea persoană dispare, rămâne un gol pe care nu-l umple nimeni.

Exemplele altor orașe sunt grăitoare. Oradea a ales „leul” Bolojan – eficient, dar irepetabil. Clujul a preferat să construiască un sistem în care universitățile trag împreună cu administrația. Brașovul, mai discret, și-a inventat forumuri civice unde oamenii chiar mai și vorbesc unii cu alții.

Timișoara are de toate – universități, business, artiști, societate civilă. Doar că le păstrează încuiate în sertare separate. În loc de orchestră, avem soliști care cântă fiecare pentru propriul public, convinși că fac simfonie.

Nu, soluția nu e să mai așteptăm încă un erou. Soluția e un Pact al Elitelor – și nu ca poză festivă cu șampanie, ci ca mecanism real: priorități comune, transparență, includerea elitelor emergente și, mai ales, vocea cetățenilor.

Un lider poate inspira. Dar doar un pact onest și curajos poate transforma.

P.S. Întrebarea nu e „cine e următorul erou?”, ci: cine formează echipa care ar avea curajul să semneze un pact real pentru oraș?

Altfel, vom continua să facem repetiții generale pentru o simfonie care nu începe niciodată.