Aplombul ignoranței

În România, incompetența nu bâjbâie. Ea guvernează cu certitudine. Aceasta este, poate, una dintre cele mai mari probleme ale politicii noastre: nu lipsa competenței, ci siguranța absolută cu care este afișată.

Există o explicație mai profundă pentru această realitate, dincolo de corupție sau populism. Se numește efectul Dunning–Kruger: mecanismul prin care cei mai slab pregătiți sunt și cei mai convinși că știu suficient — uneori chiar tot. Aplicat politicii autohtone, efectul nu mai este o curiozitate psihologică, ci o patologie de sistem.

Politicianul format exclusiv în ecosistemul local, crescut în interiorul partidului, fără expunere reală la standarde externe, nu doar că știe puțin.

Mai grav, nu are instrumentele intelectuale pentru a-și evalua propriile limite.

Funcția devine substitut de competență, iar votul — certificare profesională.

De aici certitudinea: tonul ferm, decizia rapidă, disprețul față de expertiză.

În acest tip de politică, îndoiala este semn de slăbiciune. Nuanța e suspectă. Iar expertul — acel actor care spune „nu știm încă” sau „depinde” — este rapid etichetat drept teoretician steril sau elitist rupt de „realitățile din teren”. În schimb, politicianul care promite soluții simple la probleme complexe este perceput drept hotărât, pragmatic, cu „sânge în instalație”.

Aici intervine adevărata dramă: efectul Dunning–Kruger nu e doar o problemă individuală, ci una instituțională. Partidele nu selecționează competență, ci obediență. Nu promovează performanță, ci disponibilitatea de a executa. Cariera politică nu este corelată cu rezultatele, ci cu loialitatea. Într-un asemenea sistem, incompetența nu costă nimic — iar uneori este chiar avantajoasă.

Când un ministru explică instituțiilor internaționale cum funcționează sectorul pe care nu reușește să-l reformeze de ani de zile, nu vorbim despre un eșec izolat. Vorbim despre mecanismul prin care ignoranța se perpetuează în funcții, protejată de ierarhie și legitimată de vot.

Iar electoratul însuși premiază acest lucru. Discursul tranșant bate explicația onestă. Promisiunea clară, chiar falsă, cântărește mai mult decât analiza prudentă. Simplitatea învinge competența, certitudinea bate adevărul. Politicienii livrează exact ceea ce funcționează electoral — nu pentru că ar fi eficient, ci pentru că este cerut.

Efectul Dunning–Kruger ajunge astfel politică publică. Deciziile se iau rapid, prost și ireversibil — în sănătate, în educație, în infrastructură. Reformele sunt anunțate cu emfază și abandonate fără explicații. Eșecul nu produce consecințe, ci rotații de funcții. Iar fiecare ciclu electoral aduce aceeași promisiune implicită: „știm ce facem”, chiar și atunci când realitatea arată exact contrariul.

România nu este condusă de cei mai răi, ci de cei mai siguri pe ei.Iar această siguranță nejustificată devine cea mai periculoasă formă de incompetență democratică: o guvernare exercitată de oameni care nu știu că nu știu — și care sunt votați tocmai pentru această certitudine.