Revoluţie cu frână pe evoluţie

„Zilele Revoluţiei”  trebuie decretate în Timişoara de o instituţie publică pentru a nu fi uitate. La 21 de ani. E totuşi ceva vreme. Segmentul care ar trebui să devină activ civic nu a trăit acele timpuri ori mulţi dintre cei ce vin cu sânge tânăr erau la vârsta la care cu greu percepeau nemulţumirile rostite de părinţi. Pentru a nu fi date uitării, manifestările sunt susţinute de galerii de fotbal, alături de revoluţionari tot mai obosiţi şi nepregătiţi chiar şi pentru certurile preferate la astfel de ocazii. Unii, cei cu victime în familie, comemorează acele zile din decembrie 1989. Unii aniversează un eveniment fericit, căderea regimului de retardaţi, alţii, tot mai mulţi, devin indiferenţi, dacă nu şi mai grav, acuză schimbarea vieţii cu carne proastă şi puţină, dar ieftină, cu era consumismului scump şi tot mai plin de frustrări. Atâta amar de ani s-a tot discutat dacă a fost sau nu revoluţie. Nu s-a discutat degeaba, pentru că sunt elemente care să argumenteze fiecare dintre teorii. Fără să mă învârt în anturaj cu „agenturili”, de la care să aflu informaţii de culise, cred şi eu că la Timişoara a fost vorba despre un mecanism care a ajutat la declanşarea manifestaţiilor, a urmat apoi o perioadă în care insurecţia a continuat liber şi firesc, greu de controlat de către cei care aveau misiunea asta.

Nu poţi vorbi de revoluţie în sensul lui explicativ fără să-ţi aminteşti de frânele pe care autorităţile acestor ani post-revoluţionari le-au pus procesului de democratizare şi modernizare a ţării. Nu poţi vorbi de evoluţie atâta timp cât persoane din aparatul represiv, stabilite în dispozitive cazone, cu reguli stricte şi jurnale de luptă, să nu fie descoperite şi pedepsite, ba mai mult, să fie recompensate de cei ce reprezentau statul „revoluţionar”. Cei din Calea Girocului ştiu mai multe. Cei de la Elba, printre care şi subsemnatul, ştim cum a ajuns „gialul” Guşă acolo şi despre împuşcarea femeii de către cei din convoiul generalului cu statuie ridicată după ‘89. Tot din proprie experienţă, mă întreb cine erau pândacii în maşini ARO sau Dacia break albe care opreau în intersecţii, cu farurile stinse, la orele 4-5 dimineaţa, pentru a-i lua, pe rând, la bucată, pe cei care se întorceau din centru să se odihnească, să mănânce sau să se spele. Şi care, mulţi dintre ei, nu mai ajungeau să facă asta. E imposibil ca Parchetul să nu obţină aceste informaţii, să nu afle cu uşurinţă cine era de serviciu pe nişte maşini ale M.I. Cine să facă aceste anchete, cine să pronunţe drepte sentinţe, cine să ceară aceste informaţii, dar mai ales cine să le ofere, când la noi KGB avea ministru al Apărării, iar şcoala politică de la Moscova, un şef de stat demn de boxa acuzaţilor pentru episoade dubioase petrecute după 22 decembrie 1989?

Dar mai ales nu poţi vorbi de o societate sănătoasă atâta timp cât progresul ăsta în democraţie, atâta cât este el la nivel instituţional, să nu poată fi făcut fără activiştii de partid ai lui Ceauşescu şi fără securiştii transformaţi în mari oameni de afaceri, în personaje centrale în înalta societate, persoane care nu numai că nu se mai feresc de eticheta dată de fostul lor loc de muncă. Ba chiar se mândresc că făuresc noua societate capitalistă şi că fără ei nu se poate. Şi nu se poate!