Smecherie cu surub sau curat dezinteres?

De regulă, când o instituţie a statului scoate la licitaţie o lucrare publică şi nimeni nu depune ofertă, atunci se cheamă ori că organizatorul licitaţiei a făcut caietul de sarcini atât de inabordabil încât aşteaptă diminuarea vigilenţei publice pentru o aranjare mai pe placul firmei ce se doreşte a fi câştigătoare, ori tragem concluzia că, din punct de vedere economic, nu este rentabil să participi cu bani mulţi la ce vrea municipalitatea să facă. Asta dacă ar fi să vorbim de cazul parcărilor subterane atât de promise şi răspromise de cei de la primărie şi Administraţia Domeniului Public. Schema era simplă: Timişoara oferă spaţiul public, fie el şi subteran, firmele americane, vietnameze sau româneşti vor pune banul, iar pe urmă se stă la muls, în speranţa că amortizarea se va face foarte rapid, iar apoi, până la termenul de 30-40-50 de ani, din concesiune să curgă euro din robinetul afacerii. Numai că de câte ori s-a dat adunarea către firme, cei de la ADP au constatat că, mai degrabă, lumea este interesată de preluarea parcărilor de suprafaţă, o sursă de bani constantă şi fără prea mari investiţii, ceea ce mă duce cu gândul ori că nu mai dai de o firmă serioasă România de azi, ori că afacerea cu subteranul chiar nu e rentabilă, în sensul dorit de cei puşi pe căpătuială. La ce bun să scot banul în 25 de ani, iar apoi în următorii 15 să pun la ciorap 10 milioane de euro? Nu, afacerile „adevărate” în România şi alte ţări din lumea a treia se fac cu amortizări în primii cinci ani, ca apoi să trăieşti, nenică, numa’ în jacuzzi, verificându-ţi conturile.

O altă licitaţie pare că bate pasul pe loc. Cea de la Bastion, unde cei interesaţi de contractarea spaţiilor în chirie trebuie să promită că sunt băieţi cuminţi, nu beau alcool, nu trag droguri pe nări sau pe vene, nu aduc fete despuiate şi fac doar cultură adevărată. O carte bună, un nai, o harfă, fiecare cu ce are pe acasă. După logica de mai sus, ce firmă bagă preţul de chirie de la nivelul centrului oraşului, dacă ştie că nu va scoate profit într-o locaţie care ar trebui să fie mană cerească pentru oricine se pricepe? Că din sorbirea unui ceai la un centru de împrumut carte omul nu scoate prea multă satisfacţie financiară. Aşa s-a ajuns ca singurii negustori de arte şi frumos care s-au aruncat pe spaţiile scoase la licitaţie de CJ Timiş să fie ori foşti chiriaşi, ori persoane bănuite că ar avea legături de cumetrie cu stăpânirea stabilimentului, conducerea CJ Timiş, astfel că la eventualele controale printre şevaleturi şi rafturi de cărţi să nu se găsească vreo halbă ciobită de bere lângă ciolanul afumat al lui „nea Andrei” sau vreun platan de muzică prea uzat la centrul de pregătire tineret. Fac un apel pe această cale la conducerea administrativă a CJ Timiş, dar şi la majoritate politică a judeţului, să desfacă cumva acele condiţionări din documentaţia cu Europa, să poată licita la liber toţi proprietari de restaurante, nu doar amicii liderilor, să se poată bea în voie, nu pe sub mese, că doar cultura în procesul ei de creaţie dintotdeauna a făcut casă bună cu alcoolul consumat cu chibzuinţă sau chiar fără limite, ce naiba! Sau tocmai ăsta e schepsisul? Să iasă ieftin licitaţiile, din lipsă de muşterii, că după aia mai văd chiriaşii dacă respectă regulile.