Marketing de Champions League

De câte ori mergeam să mănânc ceva produse culinare în reţeaua KFC îmi aminteam că prin acest gest banal nu fac decât să pompez bani în clubul Dinamo, duşmanul de moarte al fanilor timişoreni. Era simplu, de câte ori cumpăr pui american din Kentucky, un profit face omul care are franciza pe România, adică Nicolae Badea, preşedintele fostului club al miliţienilor. Cu toate acestea, nu renunţ, eventual îmi fac cruce cu limba, să nu ard apoi în Iadul microbiştilor. De atunci tot mă gândesc că noi, poliştii, n-am prea putut cumpăra nimic de la patronii care au finanţat clubul alb-violet. De la Eugen Seracin ce era să cumpărăm? Cumpăra dumnealui oareşce influenţă când mai cerea prefecturii lucrări de construcţii şi nu tot timpul primea. Apoi a venit Zambon, cu reţelele lui invizibile de comunicaţii, telefonie, Internet, oltence fierbinţi, dintre care pe piaţă ar fi fost doar ultimul dintre servicii, nerelevant însă pentru oameni serioşi precum microbistul polist. Spre finalul deceniului trecut, de la Zambon mai puteai cumpăra doar palmaresul lui Poli, tranzacţie care s-a şi petrecut în relaţia cu Marian Iancu. Doboş n-avea nimic de vânzare. Eventual, fotbal contra voturi pentru partidul prietenului Guşă şi, mai la vale, D. Şipoş, G. Ciobanu. A urmat „Era Marian Iancu” şi o imediată explozie în planul performanţei fotbalistice. Dar nici Marian Iancu nu mai avea ce vinde omului de rând după ce a renunţat la managementul RAFO. Chiar dacă giuleşteanul mai făcea afaceri cu ţiţei, era clar că niciun brigadier din Peluza Sud nu cumpăra cu una, cu două de la BkP vreo barjă de petrol. Da, jucători către Gigi Becali vindea din greu şi Marian Iancu, dar vreo acadea, o napolitană, să dăm peste cap vânzările de dragul lui Poli, nu. Singurul care în era BkP a încercat să vândă ceva publicului a fost deputatul Alin Popoviciu, dar nici îngheţata sa violetă n-a mai ajuns pe tarabe după ce s-a certat cu boss-ul de la Poli.

Tocmai de aceea s-a reaprins în mine speranţa de consumator când am auzit că reprezentanţii autorităţilor locale şi judeţene vor discuta cu mai mulţi miliardari cu afaceri în Timişoara despre o posibilă implicare la Poli. Georgică Cornu, baron al asfaltului în zona de vest a ţării, ar fi bun pentru că are bani. Are bani pe timpul actualei guvernări, dar nu se ştie ce va fi de la anul. Şi-aşa, dl Cornu nu ne-ar vinde nouă nimic direct, ci tot prin lucrări publice plătite de primărie sau CJT. Ar mai fi satisfacţia cumpărării vreunui bideu de la firmele sale de materiale de construcţii, dar cine cumpără toată ziua un bideu ca să meargă bine echipei de fotbal? Ovidiu Tender nu cred că ar mai fi interesat să se implice în fotbal, plus că nici domnia sa nu ne-ar prinde ca şi cumpărători captivi ai unor servicii de prospecţii geologice. Ceva seminţe de cereale de la Agrosem ar merge, dar omul nu vinde la pungă de 100 de grame, ci doar la sac şi vagon. Fraţii Cristescu au o paletă largă de afaceri, dar nu şi aripioare de pui, pizza, oranjadă sau îngheţată. Dumnealor ne pot oferi vreo „Dermatină”, vreun “6 Martie”, dar pentru asta ar trebui să ne strângem toţi microbiştii din judeţ să putem cumpăra vreo mie de metri pătraţi. Domnul Dunca, cu tirurile sale, ar fi de folos galeriei în deplasările lungi, iar pentru VIP-uri s-ar face coadă la elicoptere. Nu, trebuie să recunosc că Jabri Tabrizi, regele caselor de schimb valutar, ar veni ca o mănuşă bănăţeanului sirian, dacă ar ajunge coacţionar la Poli. Păi ce face românul când nu mai are bani? Normal, schimbă 100 de euro şi nu se mai roagă de nimeni.