Departe de civilizatie, o timisoreanca face mult bine in Africa

E de trei luni în Africa, mai are de stat încă pe atât şi ştie că viaţa ei nu va mai fi niciodată la fel. E povestea unei tinere voluntare din Timişoara, care a plecat în Mozambic, una dintre cele mai sărace ţări din lume. Acum trăieşte printre băştinaşi, în condiţii greu de imaginat.

Alexandra Orosfoian, o timişoreană studentă la Finanţe – Bănci, a plecat voluntar în Africa şi, după primele luni petrecute pe Continentul Negru, recunoaşte că tot din ce i s-a povestit nu e nici pe departe atât de dur precum realitatea. Proiectul în cadrul căruia tânăra a ajuns în Moyambic este EPF Niassa (în portugheză – Escola de Profesores do Futuro), un colegiu care pregăteşte viitori profesori de şcoli primare. Are 150 de studenţi în total, cu vârste între 20 şi 32 de ani. Pe 5 mai, după un stagiu în Danemarca, Alexandra a plecat spre Africa. O zi mai târziu era în Maputo, capitala Mozambicului, iar după alte câteva zile a ajuns în Nsauca, un sătuc de câteva sute de suflete, în provinciu Niassa. E în plină junglă, iar apa potabilă provine de la o singură pompă, aflată în mijlocul satului, de unde femeile o transportă, în găleţi pe care le duc pe cap, până la casele lor. Înainte să ajungă în Nsauca, Alexandra a ascultat poveştile voluntarilor reveniţi din Africa, dar realitatea e mult mai dură. „Înainte să ajung aici, ştiam, teoretic, cum e, dar nu am realizat cu adevărat ce viaţă grea au oamenii decât când m-am trezit aici. Cel mai greu e să văd copilaşii ăştia prin sate care sunt vai şi-amar de mama lor, cu haine rupte şi murdare, fără nimic în picioare, care au ceva de mâncare poate numai o dată pe zi”, povesteşte tânăra.
Alexandra Orosfoian îi învaţă pe localnici portugheză şi engleză. În plus, în curând va da drumul unei grădiniţe, unde copiii vor fi supravegheaţi cât timp părinţii muncesc la câmp. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în sătucul în care a ajuns timişoreanca. Mai are de stat până în noiembrie în Africa şi până atunci vrea să le amenajeze celor mici şi un parc de joacă. În timp ce nativii vorbesc două dialecte locale, Yawa şi Macua, la „şcoală” învaţă corect portugheza, limba oficială, care însă nu este cunoscută de toată suflarea ţării. „Am început să învăţ şi eu unul din dialecte, ca să mă pot înţelege cu oamenii. Sunt practic profesoară aici în colegiu, lucrez cu studenţii, asist la practica lor din şcolile primare, am cursuri cu ei. În ultima vreme am încercat să mă axez mai mult pe munca în comunitate. Marea problemă aici este lipsa de educaţie. 61% din populaţia Mozambicului este analfabetă”, povesteşte tânăra. O dată pe săptămână, face cu băştinaşii şi cursuri de limba engleză. Orele au loc seara, după ce aceştia se întorc de la „machamba”, adică de la câmp.
De trei luni, Alexandra trăieşte în rând cu nativii din Mozambic. Mănâncă zilnic orez, varză, fasole, peşte şi „nsima”, un fel de mămăligă albă care, spune tânăra, „nu are nici un gust”. „Apă am numai patru ore pe zi, două dimineaţa şi două seara. De multe ori, se întâmplă să nu am nici atât şi atunci trebuie să merg să aduc de la pompa din sat. Numai dacă am noroc, pot avea o găleată plină cu apă numai pentru mine, altfel o împart cu colega. Iar un noroc suplimentar îmi asigură cărbuni ca să pot şi încălzi apa”, povesteşte timişoreanca. Casa în care locuieste voluntara este la 150 de metri de sat. Nici ea, nici colega ei nu s-au învăţat să meargă cu găleata pe cap. „Dar exersăm, mai avem trei luni să reuşim. E incredibil când vezi femeile aici cărând lemne pentru foc. Au un copac întreg pe cap, nici nu ştiu de unde au atâta forţă în gât şi cum îşi găsesc echilibrul”.