Unde sunt zapezile de alta data?

Dacă nu am fi, nu s-ar povesti. Dacă nu am avea această nevoie primordială de a ne povesti, adică de a scoate la lumină tot ce clocoteşte obscur, contradictoriu, subtil, confuz, obsesiv, urlător în noi, sub învelişul politeţii, conversaţiilor şi zâmbetelor zilnice de supravieţuire, nu ar exista poezie şi muzică. Dar nu orice poezie şi orice muzică pot face asta, de a ne atinge în miezul nostru adevărat şi neexprimat, cu care ne conectăm atât de rar in zilele noastre grăbite. Iar când Daniel-Silvian Petre scrie „Mă plimb prin oraş / în căutarea mea / (aş putea fi oricare dintre voi) / N-am nimic important sa-mi spun – / doar ca mi-e foarte dor / de mine”, scrie din şi despre acel miez. Şi când o astfel de poezie se întâlneşte cu o muzică pe măsură, putem trai un moment de graţie; sau dacă aş putea scrie DEX-ul meu personal, aş zice că sentimentul acesta limită de dulce-amară melancolie şi intensitate este fericirea, cu f mic, aceea pe lângă care trecem zilnic şi nu o (mai) recunoaştem, ca pe un prieten vechi care acum locuieşte sub pod.

Despre un astfel de moment aş vrea sa vorbesc aici, adică despre concertul Acoustica: Daniel-Silvian Petre (voce, muzicuţă, blockflote) şi Emil Kindlein (voce, chitară, muzicuţă).

Poate că o sa vă întrebaţi de ce v-ar păsa de o formaţie despre care poate mulţi nu au auzit? Sau de ce v-ar păsa de momentul meu de graţie? Sau de o mână de oameni care au străbătut cu greu Timişoara troienită, vătuită şi adormită peste care ningea neîntrerupt de două zile pentru a ajunge la acest concert cu genele îngheţate şi obrajii amorţiţi de ger? Dar când în barul cu interiorul oliv şi lumină subacvatica, Acoustica, cu o chitară şi două voci vibrante, a deschis concertul cu „A working class hero is something to be”, făcând să prindă viaţă cuvintele lui John Lennon, la atâţia ani după moartea tragică şi stupidă a celui care a vrut să schimbe lumea prin muzică, am simţit că fac parte din pasagerii privilegiaţi ai unei arce salvată de potopul (de zăpadă, şi nu doar, dacă vreţi) de afară, în care a fost adunată muzică de valoare pentru a nu se pierde şi a fi dusă mai departe prin generaţii.

Acoustica ne-a purtat prin rockul anilor ’70, Cream, Deep Purple, Led Zeppelin, Doors, Jimmy Hendrix, Janis Joplin, continuând cu Metallica, Red Hot Chilli Peppers, Guns’n’Roses, Depeche Mode, Beck. Au fost interpretări originale şi intense. Dar nu numai asta.

Voi cum v-aţi simţi dacă aţi asculta pe ritm jucăuş, ca într-o pictură naivă care numai naivă nu este „Dacă dragoste nu e / nu-i nimic / facem o cafea la ibric / fumăm pipa păcii apoi / ca după orice război”. Sau dacă aţi afla, ca într-o melodie rap, că viaţa e ca un joc pe calculator în care „dimineaţa ne târâm chiauni din dormitor / şi prăjim nişte pâine cu usturoi, ca s-avem acces la nivelul doi / pe stradă, până la nivelul trei / ne batem cu o gaşcă de derbedei / agresivi şi beţi / şi pierdem două-trei vieţi”. Şi cum suntem obişnuiţi să facem haz de necaz, probabil că aţi râde şi aţi cânta Pu, pu, pu ca în copilărie la „Într-o ţară din pădure cu douăzeci de milioane de pitici / Vine pupăza şi spune: am să fac avere-aici”. Şi poate că până şi dumnezeul câinilor s-a amuzat sau poate chiar a oftat la dedicaţia ce i-a fost făcută pentru salvarea unui labrador iubit.

Si apoi de la râs, fie el mai amar sau cu gura până la urechi, ne-a izbit în moalele pieptului sunetul mocnit al chitării lui Emil şi vocea lui Daniel în care s-au cuibărit toată arderea şi amarul din cântecul Mariei Tănase „Până când nu te iubeam / Unde mă culcam dormeam / Acum că te iubesc / Nu pot să mă odihnesc”, şi apoi în crescendo, blestemul strigat „Cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”. Şi am vibrat o treaptă mai jos spre lucrurile nespuse după care tânjim şi pe care când le pierdem lasă în urmă dureri surde care nu trec niciodată, la cântecul şoptit „Dacă mă iubeşti, dacă mă vei iubi, dacă m-ai iubit / Dă telefon la toţi cunoscuţii şi spune-le c-ai murit. / Astăzi vreau să m-ascund în tine, să mă pierd…Vom fi atât de aproape / Şi n-ar trebui să te mire / Dacă doar unul dintre noi ar fi de ajuns să respire”.

Şi atunci am avut senzaţia, cum spunea şi Cioran (a cărui carte Daniel o citea liniştit la o masă înainte de concert), că „Viaţa-i o nemurire de melancolie”. Dar când era să ne cufundăm în acea melancolie, Emil a schimbat ritmul cântând „Podul de piatră s-a dărâmat” în varianta trash şi atunci am izbucnit cu toţii în râs, deşi cu câteva momente înainte păream să ne fi rătăcit prin Valea Plângerii. Iar râsul acela după plâns (interiorizat), a avut izul vitalităţii pe care o simţi crescând în tine când te însănătoşeşti după o boală (fie ea fizică sau sufletească) şi simţi bucuria aceea simplă de a fi viu, a-ţi simţi corpul şi a-ţi fi foame.

Aş fi vrut ca acel „caiet de cântece” al lui Emil Kindlein şi poeziile lui Daniel-Silvian Petre, sursele de (în)cântare din seara aceea, să nu se mai termine.

Am plecat de la concert târziu în noapte, mergând pe zăpada scârţâind sub picioare, prin oraşul alb ca în vise şi fredonând pe străzi „Dac-ai şti cît de frumoasă erai / Şi cît de frumoasă era Timişoara pe-atunci / Parc-am fi rămas singuri acasă, în Rai / Şi încă nu se inventaseră cele 10 porunci”.