Alb-violetul in negru: parastasul de un an

La sfârșitul lui martie, componentele primei ligi de fotbal a României, dar și aspirantele din divizia secundă, au depus dosarele de licențiere. În două rânduri, disciplina financiară cerută de comisia lui Viorel Duru a făcut din Poli victima preferată pentru a neiertătorii „justițiari” ai federației. Oare la fel de neiertători vor fi oficialii FRF și anul acesta? Rapidul plin de datorii și declarat insolvent va primi OK-ul de a activa și la anul în prima ligă?

Dar Steaua cum a luat licența în 2011 și 2012, cu datoriile istorice la defunctul Sechelariu, achitate zile trecute de frica UEFA? Iar acum, când dă federația în judecată, de ce nu este desființată, precum Craiova în urmă cu doi ani? U Cluj, dar Bistrița și Severin, pline de restanțe la jucători și aflate sub ochii executorilor judecătorești, au și ele dosare impecabile?

Probabil că nu va mai suferi nimeni. Strategiile făcute pe genunchi de Mitică Dragomir și prieteniile lui Mircea Sandu vor conta mai mult decât judecarea cu aceeași literă de lege a două situații aproape identice. La masa „mafiei” nu va mai conta ce spune lumea, ce zice o Timișoară cu suporterii trași pe linie moartă și-o echipă născută din compromis sau o Craiovă distrusă din ambiții personale, ci doar calculele lor de a umple o Ligă 1 fără reguli și fără confortul unei competiții drepte.

Iar dacă tot vorbim de licențiere, zilele astea, Timișoara fotbalistică poate comemora un an de la luarea deciziei politice de abandonare a clubului Poli (varianta Iancu). Dacă vreți, parastasul de un an la care mai mulți lideri politici ar trebui să ridice platoul cu colivă pentru odihna răposatei. În ultimele zile ale lunii martie 2012 s-a decis sec respingerea ideii de preluare prin cumpărare a clubului lui Marian Iancu. Cei care au semnat actul de „eutanasiere” au fost liderii grupurilor PSD, PNȚCD și PDL din Consiliul Județean Timiș. Așa să-i ajute Dumnezeu în viitorul lor politic! Pe unii, invocata pedeapsă divină i-a ajuns deja, cu ocazia alegerilor de anul trecut, iar pe ceilalți s-ar putea să nu-i mai sancționeze nimeni, ascunzându-se ipocrit după cei care chiar vor să relanseze fotbalul timișorean.

Mulți vor zice că ar fi fost foarte scump să plătești din bugetul public datoriile lui Iancu, chiar eșalonate pe mai mulți ani. Diferența între ce puteam avea și ce avem o facem în aceste momente ca martori la procesul de reconstrucție. În primul rând, am fi avut un lot de jucători bine cotați pe piața transferurilor, ce astăzi sunt legitimați la jumătate din prim-divizionare. Un al doilea avantaj ar fi fost intrarea încă din 2012 în prima ligă, ca urmare a locului întâi obținut în ediția trecută a diviziei secunde, cu totul ce decurge din aceasta, inclusiv drepturile TV. Însă cel mai mult am fi câștigat prin evitarea rupturii sinucigașe a masei de suporteri în două tabere. Ar fi meritat asta milioanele de euro developate de audit? Eu zic că da, iar viitorul ne-o va arăta din plin.

În drum către satele timișene unii s-ar putea întreba de ce-am prefera liga I campionatului județean, când tocmai ce-am vorbit de bătaia de joc ce ni pregătește prin licențierea de către FRF a tuturor datornicelor din prima ligă. Prin validarea dosarelor unor așa-ziși granzi și negranzi, prin tot felul de interpretări savante ale regulamentelor. De ce am vrea revenirea alături de mafia fotbalului românesc – s-ar întreba cei mai filosofi dintre microbiști și cei mai microbiști dintre filosofi – când mult mai curat e aerul lângă Parcul din Bazoș?

Dar oare e așa? Aerul da, dar competiția? Când e mai curat campionatul județean decât Liga 1? Când ne explicăm autoexilarea suporterilor ca-ntr-o cură balneară sau când acuzăm Bazoșul că a vândut meciul celor de la Racovița, mai ceva ca-n dublele CFR Cluj – Oțelul Galați? Unde e mai demn să jucăm? Într-o primă ligă coruptă sau într-o divizie sătească în care primarii USL trag sforile în favoarea adversarelor ASU, așa cum tot auzim în lamentările „victimelor”?

Cât despre salarii, eu aș duce mult mai departe indignarea populară. De ce n-ar fi cerut Inna zece milioane de lei vechi și ne-a ținut cu sufletul la gură cu cei 20.000 de euro negociați pentru câteva ore de „artă” muzicală? De ce jazzerul Richard Bona n-ar cânta la vară pe-un metru de bere și mici din plin la terasa lui Andrei? El de ce să mânânce cu polonicul din banul public, doar așa, că e el foarte talentat, aș putea întreba și eu, aliniindu-mă la pudibonderia din ultima vreme?

De ce la anul, în prima ligă, să nu jucăm fotbal cu 500 euro pe lună/jucător, decât să aducem oameni de obiectiv cu patru mii de euro salariu lunar, „nerușinat” de mare comparativ cu al primarului? Nu mai bine dăm salarii mici jucătorilor „șterși” și fostelor glorii angajate în consultanță, ca apoi să ne tragem pe cur că am cheltuit degeaba banul public, fără să facem măcar baremul la retrogradare? Poate asta e și ideea, nu să facem performanță.