De teama DNA, primarii nu mai au curaj sa semneze nimic. Nici macar demisia

Când toată demnitărimea de neam prost își făcea vile cu 27 de camere, după o viață de salariu la stat, exact la asta se gândea: că la stat se câștigă prost. Și dacă se câștigă prost, atunci demnitarul de neam prost are dreptul să fure ca un neam prost. Că dacă nu avea salariu foarte mic și avea unul foarte mare, cu siguranță nu mai fura nimeni, iar casa era mai mică, de maximum trei camere. Asta ar vrea Dragnea, Tăriceanu sau Ciuhandu să ne facă să gândim când abordăm subiectul corupției în România. E adevărat, corupția vine ca o mănușă cu salariul mic al funcționarului public, chiar e parte a originii ei universale, dar noi, românii, nu suntem chiar așa universali și ne întrebăm pe bună dreptate dacă există o valoare a salariului de la care, în sus, demnitarul și funcționarul nu s-ar mai înfrupta din taxele noastre.

De oriunde ai privi lucrurile tot așa se văd. La fel face și hoțul, fie că e el de mașini, de bijuterii ori cel din tramvaie. Fură, iar dacă îl prinzi cu mâna în dulceață, atunci zice că nu este niciodată ceea ce pare. Așa și cu clasa politică aproape în ansamblul ei. I-a prins lumea la furat cu ordonanța, iar ei au explicat că nu a fost bună comunicarea. Da, comunicarea nu a fost bună, căci dacă era bună, furtul nu părea furt, iar paguba nu ar mai fi fost niciodată pagubă sub 200.000 de lei. Acum comunicarea este ceva mai bună. Este retrasă și invalidată ordonanța și a început un nou marketing politic. Adică ni se va vinde aceeași marfă, însă cu alt ambalaj.

Fără cagule pe cap și gulere ceva mai albe, cei interesați vorbesc despre ceea ce impune Curtea Costituțională ca schimbări în codurile penale în mai multe chestiuni, inclusiv abuzul în serviciu. Apoi apar tot mai multe persoane, chiar cu pedigree politic și fără o conexiune imediată cu PSD, care ne povestesc despre cât de greu le este celor din administrația publică fără o clarificare a legislației. Poate că ceva adevăr o exista. Nu neg. Sunt o grămadă de exemple care arată că legile sunt făcute în așa fel încât dacă respecți una, o încalci pe cealaltă. Dar în chestiunea abuzului în serviciu trimiterea la spaima primarilor și a funcționarilor publici de a mai semna ceva mi se pare o mare porcărie.

Funcționarii publici pot trăi spaime de acest gen, pot crede asta. Și eu aș sufla în iaurt, dar asta e firea mea și tocmai din acest motiv nu aș încerca să devin funcționar public cu astfel de responsabilități. Cine nu e pregătit juridic sau cu școli administrative nu e obligat să meargă să-și asume astfel de responsabilități. Cine e analfabet și nu e pregătit să fie primar nu e obligat în niciun fel să candideze pentru o asemenea demnitate. Iar cine e prost de împunge nu trebuie să accepte o funcție publică doar pentru că protectorul său a ajuns, în urma unui proces electoral, să taie și să spânzure în societate. Dar ajungem la meritocrație, corectitudine și bun simț, iar cuvintele sunt uzate deja până la epuizare, inclusiv în Primăria Timișoara.

James Joyce, când vorbea de principiul legii, cred că suspina cu gandul la suferința lui Nicolae Robu (suspect DNA). „Mai bine să scape nouăzeci și nouă de vinovați decât să fie condamnat pe nedrept un singur nevinovat”, spunea, cu o principialitate sănătoasă, prozatorul irlandez, dacă vorba asta n-ar veni ca o mănușă clanului PSD, al PNL ori ex-PDL. Cum să nu, îl vom plânge pe Nicolae Robu dacă el ar fi nevinovatul „terfelit” de Justiție, dar oare ne permitem să premedităm scăparea celor 99 de vinovați de abuz în serviciu de dragul principiului evocat de Joyce? Eu cred că nu. În România de astăzi am ajuns să nu mai credem că e oportun ca legea să fie reparată de teama că legiuitorul este un hoț care, cu acest prilej, va face o lege în favoarea lui, nu înspre binele administrației locale și a micului contribuabil. Câteva exemple? Dărâmarea legii pădurilor și revenirea la inspecția sanitară care a făcut posibil scandalul Hexi Pharma. Cum să mai crezi că reparăm cu bună credință legi când Parlamentul României oferă astfel de exemple?

Dar nu trebuie să citezi mari înțelepți pentru a vedea unde stăm, ca popor, cu simțul justiției. Te doare sufletul când observi cât de des auzi diverși „filosofi” de aprozar care pledează „înțelept”, pe șoptite, cum că „dacă ești corect nu rezolvi nimica” și că în țara asta „trebuie să te descurci”. În realitate, ăsta e cancerul societății românești: ideea că omul corect e un prost, iar cel care se descurcă are calea deschisă spre bunăstare. Și tare mi-e teamă că data viitoare se vor descurca. Printr-o comunicare mai bună, firește. Propaganda a început.