Poli nu este a lor, a lui Lae și „Mihalcea”, ci a publicului flamand de fotbal al Timisoarei

Poli a reușit minunea și a rămas în prima ligă. Dincolo de rezultatul acestei „duble” Poli – UTA mi-a rămas sentimentul că puteam descoperi o parte plăcută în orice deznodământ. Firește că rămânerea în prima ligă este o veste bună prin prisma luptei cu timpul. Nu pierdem un an sau chiar mai mulți pentru a ajunge în același loc în care ne-au lăsat ocaziile lui Bărbuț din acest final de sezon, indolența lui Pedro sau travaliul bezmetic al lui Croitoru. Primarul Robu trebuie că s-a gândit de două ori ce-și dorește de la acest final. Prima sau a doua ligă? Performanță sau supraviețuire? Alibi sau motivare? De ce să ne mai scremem cu un proiect lipsit de efervescența de altădată, lipsit de susținerea publicului pe motiv de lipsă de rezultate, chiar așa, de ce? Iar pentru ajungerea la rezultate ba nu avem bani, ba nu avem priceperea administrativă și norocul să trăim într-o țară normală din punct de vedere legislativ.

Cine crede că Primăria Timișoara are viață ușoară căutând performanța cu ACS Poli se înșală. Și nu mă refer la câți bani își permite să aloce din cei 5% plafon din lege. Timișoara ar avea bani suficienți să facă din Poli campioană, dar nu numai banul contează în această ecuație. Nicolae Robu a declarat că odată cu ordonanța de urgență care permite finanțarea de către primării a sportului Poli își va fixa un alt obiectiv, european, mă gândesc, deși omul nu a spus-o răspicat. Pentru aceasta însă, banul nu e suficient. O echipă cu management bun poate băga trei milioane euro într-o echipă de locul doi, iar o alta care se bate la retrogradare poate cheltui chiar mai mult, dacă managementul e unul de amatori sau pus pe prăduială. Într-o asemenea situație, viitorul lui Poli într-un climat foarte atent la cheltuielile publice va fi unul incert, iar desființarea ar bate la ușă la fiecare eșec de stagiune.

Nicolae Robu a mai vorbit de desființarea ACS Poli. Ar fi avut loc în cazul în care echipa retrograda după barajul cu UTA. Cu ceva tact din partea administrației locale, dar și disponibilitate la dialog din partea celorlalte divizionare B timișorene, ASU Politehnica și Ripensia, s-ar fi găsit formule ca desființarea ACS să nu fie simțită, iar infrastructura existentă să fie transferată unei formule de club rezultată din discuțiile cu celelalte divizionare B, fie pe varianta reunirii Politehnicilor, fie prin susținerea financiară a Ripensiei. Retrogradarea ACS Poli ar fi degajat poate o mai mare energie la nivelul fotbalului timișorean decât planurile europene din cazul rămânerii în prima divizie. Iar asta putea oferi un nou moment zero, un orizont de așteptare care să miște rândurile în zona adormită a fanilor alb-violeți. Dar de ce să-ți dorești o retrogradare după atâția bani investiți, totuși, în ACS Poli? De ce să-ți faci planuri de pace, dacă alții vor atomizarea fotbalului timișorean?

Ce trebuie să înțeleagă responsabilii celor două Politehnici (căci Ripensia și-a văzut de drumul ei și nu a afișat aroganțe văzute la ceilalți actori) este că niciuna nu deține adevărul absolut, istoria absolută, că palmaresul este o chestiune de muzeu, iar denumirea este în sufletul oamenilor, nu pe un petec de hârtie. Că un grup politic ajuns la administrarea unui județ nu se poate erija în patronatul unui club de tradiție, doar pentru că manipulează vremelnic niște bani, bani publici. Că niciun grup constituit din iubire sau ură nu are monopol pe ideea de Poli, pe culori sau pe o relație la fel de vremelnică cu rectoratul instituției ce a dat denumirea acestul club. Că până la urmă, acest club, indiferent de acronime și denumirea din certificatul de identitate sportiv, depinde de public, de consumatorul de fotbal, iar acest consumator vrea rezultate, vrea spectacol.

P.S. Așa-i că n-ar fi pariat mai nimeni că ASU Politehnica – echipa suporterilor, a „băieților în ghete”, a marketingului media – va aduna același număr de spectatori într-un meci cu UTA ca echipă a nimănui, doar a lui Nicolae Robu, nici măcar a Banatului, atât de hulitul „AC Recaș”, la urma urmelor?