Fotbalul „fără patroni”. Și fără jucători

Când te gândești ce tifoserie a avut Poli în alte perioade ale istoriei de aproape 100 de ani și observi ce se întâmplă astăzi în lumea microbistică alb-violetă, îți spui că așa trebuie să arate un experiment de spălare pe creier. „Fără patroni” le scrie pe tricourile cu care iau cu asalt stadioanele unde ASU Politehnica își are programate deplasările. Ce vor să zică cu asta? De ce e o laudă că o echipă nu are patron? E bine să nu ai o siguranță financiară? E bine să nu existe unul care să se știe responsabil de ce se întâmplă la club? Se comportă ca și cum nu vom depăși niciodată modelul patronului veros, care vrea să omoare clubul, să vândă jucătorii la bucată și să facă de râs orașul. Ei vor socios, cu cotizații publice, ca și cum realitatea românească arată că ar fi posibil așa ceva, iar Europa nu ne-ar propune deloc exemple de echipe frumoase cu patron. Nu este așa, iar nevoia de liberă inițiativă, de creativitate de spirit exploziv este o falsă problemă, un alibi care să-i ajute pe acești tineri să se dorească o echipă „fără patroni”, chiar și fără jucători.

Niciodată, dar niciodată-niciodată acest club nu a contat în conștiința publică cu tot ce are ea. Pe vremuri, până și timișoreanul de rând, vag pasionat de fotbal, știa de Dan Păltinișanu, de Șerbănoiu, de Anghel sau Nedelcu. Acum auzim de Dur-Bozoancă doar când e transferat la U Cluj (și aici e o discuție despre nevoia de performanță), în schimb știm cine este „Mihalcea” sau „Șefu’ Clasei” Brâncovan. Jucătorii sunt oameni fără fețe, ei sunt denumiți „băieți în ghete”, indiferent de divizia în care joacă, nu contează faima, munca sau valoarea jucătorului. Vedetele ASU Politehnica nu au fost niciodată jucătorii și le deplâng situația de a munci pe bani puțini pentru a da prilej „patronilor” din tribune să se desfășoare ca produs media, în locul lor.

Nu vorbesc acum despre miezul subiectului. Despre faptul că au cumpărat pe bani corecți bilete și au fost opriți incorect să intre pe stadionul din Șiria, la meciul cu UTA. Unii spun că au fost opriți în formă organizată, cu însemne, vuvuzele, steaguri în grup compact, că o intrare pe „persoană fizică” n-ar fi fost refuzată de organizatori, în fine. Nici nu mai contează. Deplasarea a fost un „succes”, am impresia, cu o singură scăpare: amenda uriașă încasată din partea federației. Echipa „fără patron” este proprietatea Universității Politehnice din Timișoara, manageriată prin contract de management de „Druckeria”. Își imaginează cineva că un finanțator ar vrea să aibă de a face cu așa ceva? Poate un sponsor micuț adus cu o vorbă bună, dar un finanțator care să-ți verse jumătate din buget va vrea așa ceva? Vorbeam că primăria ar face o bună mișcare renunțând la o ACS Poli retrogradată pentru a ajuta o singură Politehnică în drum spre promovare. Oare mai vrem așa ceva? Vrem ca primăria să bugeteze clubul, iar managementul „Druckeria” să plătească amenzi din acești bani pentru o deplasare „reușită”?

În loc să lase echipa să joace la Arad, să facă puncte cu care să-și îndeplinească obiectivul, managementul ASU Politehica ce a făcut? A retras echipa de pe teren în minutul 60, au pierdut meciul, alte trei puncte, au băgat echipa în degringoladă și vor plăti și 18.000 de euro sancțiune la FRF. Acum adună acești bani pentru amendă în loc să le dea 20.000-25.000 de euro prime de obiectiv, doar pentru a produce din meciul UTA-Poli un eveniment, adevăratul eveniment, și să arate astfel că „jucătorii” care contează nu sunt pe terenul de joc, ci într-un țarc la marginea Șiriei. Prea puțini patroni și-ar fi putut permite să scoată echipa de pe teren. Nici măcar Gigi Becali la banii lui nu a făcut așa ceva decât când a avut scuza cu bricheta. Druckeria s-a comportat în acest caz exact ca patronul de care se feresc să-l aibă, bătându-și joc de munca jucătorilor în cel mai mizerabil mod. Dacă nu credeți, întrebați-i. Pe jucători. Adevărații jucători.