„Fapte, nu vorbe!”. Câtă autoironie şi cât cinism există în sloganul electoral al primarului Robu?

Primarul Nicolae Robu pare să-şi fi găsit sloganul electoral cu care va ataca alegerile pentru obţinerea unui nou mandat pe blv. Loga nr.1. Al treilea. „Fapte, nu vorbe!”, strigă „fanaticul muncii” la fiecare conferinţă de presă. „Fapte, nu vorbe!”, postează Robu pe Facebook, lângă fotografii în care prezintă câte o stradă aşa cum a fost şi aşa cum este în prezent.

Dacă am compara însă faptele cu vorbele primarului, acest slogan ar părea o autoironie, ca să nu spun cinism. Fiindcă la vorbe şi autoelogii este campion mondial absolut. Nu mai discut de ultimele promisiuni electorale: zonă de agrement cu lac şi coline, aquapark, pistă olmpică de canotaj, n-şpe stadioane (nici el nu le mai ştie numărul) etc. Dar fapte?

Din start trebuie spus că Timişoara s-a schimbat în ultimii opt ani, de când Robu este primar. De multe ori în bine. E drept, a profitat şi de două proiecte lăsate la cheie de administraţia Ciuhandu cu care se tot laudă: Centrul vechi şi Pasajul Michelangelo.

Problema este însă cu ce faci comparaţie când te lauzi cu atâtea fapte? Cu ultima perioadă a administraţiei Ciuhandu, când Timişoara a băltit, neîntâmplându-se nimic? Aici Robu e câştigător detaşat. Sau facem o comparaţie cu ceea ce se întâmplă în alte oraşe, precum Cluj sau Oradea? Aici nu prea există termeni de comparaţie. Sau putem face o comparaţie cu ce a promis în urmă cu opt ani? Vreţi să vă reamintiţi? Şi enumăr câteva:

Restaurarea clădirilor din centrul istoric şi transformarea acestuia în zonă pietonală, comercială şi de relaxare; construirea unui mare spital ultramodern, de interes regional; realizarea a cel puţin cinci parcări de mari dimensiuni în zona centrală; centura şi inelele oraşului şi racordul la autostrada Timişoara – Arad; 200 de blocuri reabilitate anual; transformarea în spaţii verzi a tuturor spaţiilor virane care se pretează la aşa ceva; eradicarea fenomenului cerşetoriei şi vagabondajului; reducerea cu cel puţin 25% a facturii la apă caldă şi căldură; realizarea centurii Calea Lugojului – Calea Şagului; lărgirea unor artere şi optimizarea ştiinţifică a traseelor din oraş; lărgirea unor poduri peste Bega şi construirea cel puţin a unui pod nou; reducerea prafului şi noxelor de cel puţin 5 ori şi extinderea spaţiilor verzi peste media europeană pe locuitor.

Doar ca infrastructură sportivă, Robu a promis: stadion ultramodern; sală polivalentă de 15.000 de locuri; un bazin olimpic şi patru bazine semiolimpice în cartiere; două baze sportive în cartiere, un skatepark; 20 de terenuri de sport în cartiere. După ce a ajuns primar a mai promis încă vreo cinci stadioane, dintre care două de rugby. Câte dintre cele de mai sus au fost realizate? Sunt chiar lucruri minore cele promise, dar nerealizate?

Dacă îl întrebi de aceste lucruri, Robu se enervează afirmând că a depăşit planul la promisiuni cu 180%. Respectiv ar fi făcut foarte multe lucruri pe care nu le-a promis. Şi aici chiar are dreptate. Şi aş da câteva exemple:

Nu a promis că o va duce pe ACS Poli în Liga a III-a, dar a făcut-o; n-a promis că va falimenta întregul sport timişorean, dar i-a ieşit de minune; n-a promis că va racorda primăria, chiar prin fostul său consilier de securitate, la clanurile interlope, dar a rezolvat şi chestiunea asta; n-a promis că va face din Timişoara raiul şobolanilor timp de mai bine de o jumătate de an în care n-a existat contract de curăţenie stradală, dar s-a întâmplat; n-a promis că timişorenii vor fi ţinta ironiilor în întreaga ţară, din cauza comportamentului “ludic” (aşa l-a definit chiar Robu) al primarului pe care l-au ales, dar a făcut-o şi pe asta. Vorba aia: “Fapte, nu vorbe!”.