Ziua în care Dominic Fritz a vrut să-l convingă pe Ceaușescu să voteze cu el

Știți jocul ăla cu mărul ținut sub bărbie, iar partenerul de dans are misiunea să ți-l ia tot cu bărbia? E făcut ca lumea să se distreze după beție. Treaba e a naibii de dificilă și aproape că e făcută pentru a savura eșecul. N-are farmec să reușești, ci doar să privești mișcările caraghioase, la fel ca acelea când încerci să bagi o lingură legată cu o sfoară de prohab într-o cană cu apă.

Sunt jocurile adolescenței pentru unii, dar tânăr este și Dominic Fritz și pot să jur că asta încerca și el să facă săptămâna trecută în Piața Dacia cu un bătrân străjer al scării blocului în care își duce ce a mai rămas din viață. Numai că ce făcea candidatul USR la Primăria Timișoara nu era deloc amuzant, ba chiar trist și nu știu cum de are stomac să facă așa ceva. Nimeni n-ar trebui să aibă parte de așa ceva într-un oraș civilizat și european cum se pretinde Timișoara.

Ca și clientul care este stăpânul negustorului până îi dă banul pe marfă, la fel se spune că pentru un candidat alegătorul este tot ce poate fi mai de preț. El îți dă votul, dar pentru asta tu ce trebuie să faci? Orice? Aiurea! Eu n-aș putea trece prin ce trece un candidat, iar episodul cu Dominic Fritz l-am trăit ca martor ocular, fiind în trecere prin zonă într-o seară de miercuri. Trei tineri activiști USR împărțeau pliante, dar nu prea era lume cui să le dea. Era după șapte seara și în Piața Dacia bătea vântul. În fața fostei măcelării ceaușiste e o scară de bloc, iar unde e o scară de bloc sunt oameni care-și dau cu părerea sau joacă table, Cei cu care a intrat în vorbă Fritz își dădeau cu părerea.

N-am apucat să urmăresc mult din scenă. Mi-a fost greu să-l văd pe Fritz cum vrea să-i ia alegătorului pensionar „mărul” de sub bărbie. Nu era o atmosferă destinsă, un rut electoral, ci una încărcată, conflictuală măcar dintr-o parte. Candidatul USR încerca să-l facă pe cetățean să-și explice reticența față de candidatura lui. La un moment dat, omul și-a dat drumul: ”Dacă tot vrei să candidezi, de ce nu ai candidat la tine în Germania?”, a întrebat, semeț, omul. Fritz stătea în picioare și se apleca imprudent de aproape, fără mască, să discute cu opinentul care avea aerul ăla… Imaginați-vă genul ăla de om care le știe pe toate și care ți-ar cere imperativ „i-a spune-mi tu mie!”: „de ce candidezi aici, de ce nu în Germania?”, întreba respectivul cu superioritatea omului care și stând jos tot de sus se uită la tine.

Ce-a răspuns Fritz? Că vrea să candideze aici pentru că aici vrea să trăiască și că își dorește să fie mai eficient ca alții. Că tema asta cu „de unde ești” este o falsă problemă, că sunt sute de mii de români care lucrează în Germania, iar asta îl face și pe el ca german să poată administra un oraș din România. Vorbea singur. Am plecat repede pentru a nu mă înfuria eu de ciobănismul în care mulți dintre noi trăim.

N-aș vorbi așa cu niciun candidat. Nu pot să resping obraznic nici măcar un agent comercial ce te agasează la telefon, nici misionarul Iehovist ce vrea să te ducă la biserica lui… Da, poți să nu agreezi partidul și metodele sale, te duci la urnă și te manifești ca atare, dar felul ăsta de a vorbi de sub buric cu cineva care încearcă să-ți facă o promisiune vine dintr-o lume a treia a relaționării în democrație. De ce-o fi alegătorul ăla sinistru „stăpânul” lui Dominic Fritz, nu înțeleg!