Reproşurile întru lipsă de descurcăreală ale profesorului Nicolae Robu către urmaşul său, Dominic Fritz

„Bine, mă descurc!”. Este unul dintre cele mai frecvente răspunsuri ale românilor la protocolara întrebare „Ce mai faci?”. „E descurcăreţ”, îşi laudă mama fiul cu tonul de parcă ar spune „E neurochirug” sau „E profesor la Sorbona.”. Descurcăreala a intrat în fibra poporului din perioada comunismului şi s-a păstrat şi acum. Descurcăreţul este frate bun cu şmecherul. Filozofia lui de viaţă se traduce în câteva expresii pur româneşti: „Merge şi aşa.”; „Dacă nu curge, picură”; „Merge şi legat cu sârmă”. Iar modul de acţiune este neaoşa fuşăreală. 

După acest preambul trec direct la „cursul rapid” de descurcăreală „predat” zilele trecute de prof. univ. dr. ing. dr. doc. acad. Nicolae Robu. În paranteză fie spus, cu lumini şi umbre, „capitolul Robu” din istoria Timişoarei îl credeam închis. Chiar nu mai intenţionam să scriu despre fostul primar, fie numai şi pentru faptul că nu e frumos să dai într-un om căzut. Dar când acel om continuă să dea lecţii de la înălţimea unei catedre virtuale pe care şi-a aşezat-o la un kilometru deasupra solului şi muritorilor de rând, parcă nu poţi să rămâi impasibil.

Astfel, zilele trecute, după ce actualul primar Dominic Fritz a sesizat faptul că municipalitatea are datorii de aproape 80 de milioane de lei, Robu a sărit fiert ca din baie. Trec peste invective şi atacurile la persoană, fiindcă nu mai era Robu dacă nu apela la ele, şi ajung la „învăţăturile” fostului primar. Care i-a reproşat lui Fritz că nu e descurcăreţ, afirmând că astfel de datorii la furnizori, firme, ONG-uri, direcţii din subordine etc. sunt un fleac. Robu a explicat că, la un moment dat, a avut datorii şi de 200 de milioane de lei. Dar a avut ştiinţa descurcărelii la el. A mai rostogolit nişte datorii, i-a mai păcălit pe alţii etc. Cât timp Robu se descurca cu datoriile, nu conta că unele firme intrau în insolvenţă, că altele nu mai puteau funcţiona, că sportivii de la clubul municipalităţii nu-şi primeau salariile de luni de zile. Dacă într-o societate civilizată a nu-ţi achita datoriile la timp e motiv de oprobriu public şi punere la index a autorului, pentru Robu era o mare şmechereală, un motiv de laudă şi de dat lecţii de descurcăreală.

La observaţia lui Fritz că firmele serioase nu mai vin la licitaţii din cauza neseriozităţii primăriei, Robu a cerut să i se indice o firmă care s-a plâns. Ori se ştie, că odată ce te-ai plâns de o instituţie că nu ţi-a dat banii la timp, poţi să uiţi orice lucrare la respectiva insituţie. Mai mult, chiar Robu s-a lamentat că nu vin firme la licitaţii, astfel că s-a ajuns ca o fermă de porci cu un angajat să câştige o lucrare de construcţii de milioane de euro la Primăria Timişoara.

Şi ar mai fi o curiozitate. Când mai erau bani să se achite o restanţă, cum se proceda în Primăria Timişoara? Cine avea prioritate? Se făcea în ordine alfabetică, cronologică sau pe alte criterii? Fiindcă, se ştie, sunt mulţi „descurcăreţi” şi de partea cealaltă a baricadei, respectiv a patronilor care trebuie să primească banii de la o instituţie publică. Descurcăreţi care ştiu să apeleze la o relaţie sau „să deschidă uşa cu capul”. În limbaj penal cred că se spune dare/luare de mită, trafic de influenţă sau abuz în serviciu. Nu spun că la Robu se aplica acest concept, dar e un fenomen des răspândit în societatea românească pe relaţia instituţie de stat prestator de servicii.

Ce ne povesteşe Robu cu descurcăreala lui este ca şmecheria (sau descurcăreala, dacă vreţi) cocalarului cu BMW care nu şi-a plătit de luni de zile întreţinerea la bloc. Că i-o plătesc ceilalţi din imobil dacă nu vor să se închidă apa. Paradoxal, cu toată descurcăreala lui, Nicolae Robu a pierdut alegerile la un scor absolut ruşinos pentru un primar în funcţie. Probabil s-or fi săturat şi timişorenii de atâţia şmecheri şi descurcăreţi.