Urări „speciale” colegului Abraham

Lucrez de ceva vreme în presă pentru a-mi legitima reînscrierea vreodată într-o asociație profesională din mass-media. La finele anilor “90, am fost membru într-o asociație a presei timișorene (APT). Nu știu ce se mai întâmplă cu acea formă de organizare a ziariștilor din Timișoara, dar entitatea condusă la un moment dat și de Radu Țoancă (PSD, atunci și acum) nu a fost un loc de dezbatere asupra felului cum ne facem munca, despre obstacolele ridicate de autorități, piedicile sau presiunile politice suportate din partea baronilor locali, cu atât mai puțin o treabă sindicală. Nu, acea APT a fost percepută ca o asociație care să-ți valideze un statut și, mai important, să ți-l „premieze” cu mici atenții din partea administrației locale. Dar poate că greșeam eu.

Pe lângă balurile presei la care participam la final de an în diferite locuri bune ale orașului, asociația ne-a mai procurat dreptul să circulăm gratis pe toate mijloacele de transport local. Pe vremea aia nu prea umblam noi în țări străine, să ne bucurăm de alte avantaje oferite de acea legitimație, căci o intrare la muzeu, de pildă, era ușurată financiar pentru un ziarist și în alte țări, nu numai în România. Numai că acea gratuitate pe tramvaie a ajuns la un moment dat să fie o atracție pentru mulți tineri care nu lucrau în presă, ci pe la partide, dar care și-au găsit diverse „acoperiri” pentru a obține o legitimație APT.

Nu știu dacă mai funcționează asociația, dar dacă ar funcționa, teoretic ar putea să faciliteze o indemnizație care să suplimenteze cu 50% pensiile de bază ale celor care au lucrat o vreme în acest fenomen numit media. Nu am fi aflat poate niciodată despre o asemenea porcărie, dacă zbuciumul cu pensiile speciale nu intra și-n zona de activitate a uniunii ziariștilor profesioniști din România. Vă imaginați că așa cum astăzi beneficiază generalul Pavel Abraham sau colonelul Mircea Dogaru – niște eurosceptici sadea, dacă nu niște nostalgici comuniști – de pensii speciale mărite cu 50% pentru o firavă tangență  în viață cu meseria de jurnalist, tot așa s-ar fi umplut țara și de ziariști cu pensii mărite. Mărite de unde? Da, de la toți ceilalți.

Poate că unor ziariști adevărați ce și-au văzut zeci de ani de meserie le-ar prinde bine o pensie mărită cu 50%, mai ales în contextul în care la tinerețe au acceptat forme de angajare cu salarii minime pe economie. Dar unde am ajunge în ritmul ăsta? Magistraților nu le poți lua pensia specială, militarilor și polițiștilor, la fel, ar interveni Curtea Constituțională în vreo tentativă de schimbare a legislației. Dar aflăm acum că mărul e mult mai putred decât credeam. În România, principiul contributivității are sens doar pentru a-i penaliza pe cei care au cotizat puțin pentru a lua o pensie mai mică. Asta este! Ai acceptat în timpul vieții acel compromis cu angajatorul, vei suferi la bătrânețe.

Dar celor care statul oricum le dă o leafă mare, de ce acea leafă mare nu ar putea sta la baza unei pensii mari, fără să mai intervină bugetul național cu cadouri suplimentare sub formă de indemnizație specială? Ești copleșit de interdicții în meseria ce-o practici? Nu poți avea afaceri, nu poți face politică, OK, primești un salariu mai mare care să-ți asigure o viață liniștită și fără acele „plăceri” interzise ale vieții. Până nu demult, a existat scuza salariului mic, iar compensația a fost o pensie specială mare și timpurie. Dar acuma, un magistrat sau un polițist nu se mai poate plânge ca acum 20 de ani. De ce atunci nu se poate aplica principiul contributivității, de ce trebuie adăugat unui „special” ca Abraham încă 50% ca fost „jurnalist”?

Guvernele autodeclarate „sociale” de până acum, în frunte cu PSD, au aruncat cu astfel de facilități, căci asta-i place românului. Să aibă ceva mai mult ca ălalalt de lângă el, nu contează ce. De la serviciu să primești o pereche de pantofi, un concediu, un abonament la tramvai sau la ștrand, doar-doar ne simțim puțin privilegiați, cum erau activiștii, securiștii și milițienii cu casele lor de comenzi înainte de 1989. Revoluționar, ziarist, primar, parlamentar sau polițist, statul a luat de la toți ca să-i facă mai importanți pe unii, amestecând în aceste „căldări” profesionale și meseriașul, și ipocritul, și eroul, și impostorul, astfel mulți merituoși au preferat să rămână pe dinafară, decât să se scalde în aceeași troacă de porci.

Observați că atunci când vorbești în România de un ”special” nu ne mai gândim la un copil cu un talent în literatură, la un olimpic în matematică, la unul care a inventat o schemă în fizică, nu, deloc, „specialul” în mintea noastră este pensionarul Dorel Cojan, Adrian Năstase, gen. Pavel Abraham sau col. Mircea Dogaru. Dar de ce 50% în plus pentru ziariști? De ce nu 60? Fotbaliștii cât ar merita?