Nu disperați! Țara asta nu poate fi condusă decât de pesediști

Mulți români și niciodată suficienți trăiesc un ciclu electoral cu miza înlăturării unui guvern populist și nereformist de la conducerea României. De cele mai multe ori acel guvern era condus de PSD, iar acei mulți români și niciodată suficienți pentru curățirea prin vot a clasei politice îmbătrâneau reținând degeaba niște borne aproape istorice în evoluția democrației potdecembriste. 1996, 2004, 2009, 2014 cu bucurii de moment aparent mari, dar cu satisfacții mărunte.

Indiscutabil, România din 1996, cea din 2004, apoi mandatele lui Traian Băsescu și marile așteptări de după supriza Klaus Iohannis, se înscriu pe o traiectorie lentă, dar evidentă, pozitivă, de dezvoltare și modernizare. Chiar dacă nu cu o viteză explozivă, dorită de acei mulți și insuficienți, mergem aproape sigur în direcția și sensul care trebuie că sunt ireversibile spre o integrare europeană. Vă mai amintiți de termenul ăsta la modă înainte de aderare? Mulți naivi poate credeau că odată cu primirea la Bruxelles gata, ne-am integrat. Da, ne-au primit, dar noi încă nu ne-am integrat.

Despre alinierea României la civilizația și modul de viață european mai avem mult de vorbit, de așteptat, de investit, de educat și poate niciodată nu vom fi convinși că rezultatul este o reușită. Dar suntem acolo și numai niște guverne bezmetice ne puteau întoarce din drum. Ne vom ascunde după apucăturile noastre balcanice, după tradiționalismul nostru perceput ca o ciudățenie privit din vest, dar mulți dintre noi știm că ăsta ne este doar un alibi pentru a ne camufla neputința.

Nu putem, dar vrem? Dacă vrem, de ce ce oare nu ne iese aproape niciodată? De ce un scrutin așteptat de partea reformatoare a electoratului românesc eșuează în cel mai jenant mod aproape de fiecare dată? De ce nu suntem în stare să ne adunăm pentru a face lucurile corect și greu de făcut și ne căutăm unitatea în tărăgănare, în guvernările cu frâna de mână trasă, ca generația celor tineri în 89 să nu mai apuce mare lucru din ce așteptam la revoluție?

De ce partea demolatoare a procesului de reformă câștigă și când matematic pierde? De ce PSD nu poate sta în opoziție mai mult de un an, doi, și apoi este parcă implorat să vină să pună frână. Ne speriem că pornim prea tare, că facem reformele alea și în realitate nu vrem să le facem? Și, șocați, chemăm PSD să ne rezolve, să pună batista pe țambal, să fure la cântar, să boteze țuica? Asta se cheamă să te controleze sistemul, dar nu acel sistem de care ne e teamă că-l trimite Occidentul și Soros, ci al mentalităților noastre păguboase cu care venim din 50 de ani de comunism și alte câteva sute de bizantinism.

O criză politică pentru care nu există nicio explicație logică și de bun simț nu se termină pentru că nu vrea să-i pună capăt chiar cel care a pornit-o: Florin Cîțu. Condițiile puse la negociere fac atât PSD-ul, cât și USR-ul să se crucească cum poate cineva să gândească în acest fel compromisul cu PNL. Ieri, alaltăieri nu accepta USR-ul în guvern, dar era bun sprijinul PSD. Azi ar intra USR, dar nu mai sunt doriți de Cîțu, căci PSD pune o mână de ajutor pe pedala de frână. Degeaba, pesediștii pot sta liniștiți. Finalmente, tot la ei se va ajunge. Ei vor fi aleșii, chiar dacă la primăvară s-ar reface coaliția de dreapta. Cât credeți că va dura până va fi scandal din nou și PNL-ului i se vor scurge ochii după felul de a face politică al PSD?

USR de-ar câștiga, la absurd, alegerile din 2024 tot m-aș aștepta să apară și ei, hopa, pesediștii, după vreun an. Un procent de 60% să obțină Cioloș cu Barna și tot m-aștept să se certe cumva și să facă unul o ghidușie cu PSD-ul. E distractiv. Nu-i așa? Trebuie să ne obișnuim? Ori să creștem ca țară deodată cu PSD-ul, forțați de Uniunea Europeană să facem reforme, cum se întâmplă cu PNRR, ori să credem că vreodată vom învăța cum să facem să nu ne mai omorâm singuri speranțele. Cu toată dezamăgirea, să știți că de abia aștept 2024 să mă duc la vot. Plăcerea asta nu mi-o ia nimeni.