Generaţia de AUR. Coclit

Pe 21 decembrie 1989, în urma unui miting organizat de Ceauşescu, Bucureştiul se solidariza cu Timişoara, oraş lăsat timp de cinci zile izolat, semnând deznodâmântul celei mai sângeroase schimbări de regim din acel an. Exact 32 de ani mai târziu, un grup de indivizi, organizaţi de un partid, forţa intrarea în parlament, profitând şi de o suspectă timiditate a forţelor de ordine. (Da, e Lucian Bode ministru de resort şi asta spune multe!) Pentru orice om normal, între cele două evenimente nu ar trebui să fie nicio similitudine.

În 89, bucureştenii înfruntau gloanţele şi tancurile armatei, pentru o viaţă mai bună şi o libertate reală. Ieri, grupul nu foarte numeros, dar extrem de contondent, se războia cu… un vaccin. Şi un certificat care te apără de răspândirea unei maladii. Blasfemia este că indivizii de ieri vorbeau tot de libertate şi se proclamau urmaşii celor din 89. Care libertate? Cultura violenţei înseamnă libertate? Neamprostia înseamnă libertate? Manifestările de grotă au vreo legătură cu libertatea? Oamenii ăştia sunt în stare să spună că şi „Noaptea de cristal” a fost o manifestare a libertăţii. Avem de-a face însă cu o excrescenţă tumorală a democraţiei. Care se manifestă, de obicei, acolo unde statul dă semne de disoluţie.

Sigur, există proteste peste tot în lume. Mai mult sau mai puţin violente. Sunt chiar şi bătăi cu jandarmii, dacă aceştia nu sunt aşa timoraţi. Dar în lumea civilizată cu un atac asupra unui parlament n-am mai avut de-a face decât pe 6 ianuarie a.c., când hoardele de extremişti de dreapta ai lui Trump au atacat Capitoliul.

Altfel, ieri am avut, de fapt, şi un nou vârf al unei spirale a violenţei, care se manifestă de ceva timp în România. Începând cu cea a violenţei verbale, mai ales din momentul în care o formaţiune extremistă, precum AUR, a intrat în parlament. Am văzut înjurături scârboase în parlament. Am văzut o senatoare care dă peste cap un centru de vaccinare, apoi sechestrează o echipă de jurnalişti, fără să mai amintesc de comportamentul delirant din parlament. Iar românii hăhăie la astfel de derapaje. Vorbesc despre cei care nu-i împărtăşesc convingerile, fiindcă există sute de mii, dacă nu milioane, care o aplaudă. Chiar la Timişoara, în primăvară, am văzut nişte specimene care s-au dus în faţa casei primarului, pentru a scoate neamţul „afară din ţară”. Tot în Timişoara, un AUR-ist înfierbântat l-a ameninţat cu moartea pe Raed Arafat.

Şi niciodată nu s-au luat decât măsuri foarte timide. Ce mai trebuie să se întâmple pentru ca acest mod de-a face politică să fie repudiat şi instituţional? Da, este democraţie, dar şi democraţia are limitele sale. Aşteptăm să apară „frăţii de cruce” şi „cuiburi”, organizate de un partid parlamentar? Aşteptăm şi un asasinat politic? Sigur că şi partidele din mainstream au o vină pentru proliferarea mesajelor AUR. Şi lipsa de educaţie, şi sărăcia, şi poate unele norme venite de la Bruxelles. Dar până la încolonarea în spatele unui partid populist, extremist, şovin, homofob, fără nicio soluţie la cea mai mică problemă a României e o cale lungă. Cică ar fi vreo 20% dintre români, potrivit unor sondaje, după ce, la un moment dat, credeam că numai speciile aflate pe crengile de mai jos ale arborelui evoluţiei pot să adere la astfel de mesaje goale. Şi nu cred că, în urmă cu 32 de ani, s-a murit pentru aşa ceva.