Maia şi Klaus, luptătoarea şi indolentul

În urmă cu două zile, chiar în preziua în care se împlinea exact o lună de la începutul sălbaticei invazii ruse în Ucraina, Avangarde a dat publicităţii un sondaj privind percepţiile românilor faţă de războiul de la graniţele ţării. Un astfel de război, unic în secolul XXI, schimbă în mod evident mentalităţi, percepţii, răstoarnă sisteme de valori. Proximitatea mai mare conduce la mutaţii mai ample. Iar sondajul relevă, ca şi un altul anterior, că încrederea românilor în NATO şi UE a crescut foarte mult, în timp ce a scăzut în Rusia şi Putin. Sigur, mai sunt printre noi destui “şoşoci”, AUR-işti, dar numărul lor a scăzut. Mai mult, a crescut numărul celor care cred că direcţia României este una bună.

Dar la un alt lucru relevat de sondajul Avangarde vreau să ajung. La  întrebarea “Care este politicianul român în care aveți cea mai mare încredere că ar putea gestiona situația din România ca urmare a războiului din Ucraina?”, doar 1% dintre respondenţi l-au indicat pe preşedintele Klaus Iohannis. (În top, Nicolae Ciucă şi Mircea Geoană cu câte 8%). Ori acest unic procent – mai mic decât marja de eroare – este nu doar dezastruos pentru un preşedinte de stat, dar e mai mult decât ruşinos. Mai ales în contextul unui război, atunci când populaţia îşi strânge rândurile, iar încrederea în lideri creşte, vrând nevrând. Nu este însă cazul lui Iohannis.

“Pentru toate există o vreme, şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său: un timp pentru război şi un timp pentru pace” (Ecleziast). După ce a ratat timpul de pace, Iohannis îl ratează şi pe cel de război. E adevărat, mesajele transmise de el în această perioadă au fost absolut corecte. Dar acestea au fost lansate în aceeaşi  rutină şi cu morga rece şi obosită cu care ne-a obişnuit. Niciun pic de emoţie, zero empatie. În astfel de vremuri, un adevărat lider politic coalizează lumea, conduce, arată pasiune, transmite direcţii clare, dezvoltă un pattern. Iohannis a rămas însă acelaşi politician distant şi rece. Mesaj corect şi nimic mai mult, fiind total sub vremurile pe care le trăim. Nu mai discut că, în politica internă, gestionează o coaliţie a cărei principală problemă rămâne împărţirea funcţiilor. Ca să nu spun de abandonarea totală a temelor morale, precum lupta anticorupţie, vezi legea desfiinţării SIIJ, aspru criticată de către Comisia de la Veneţia. Ca atare, acest 1% de încredere nu reprezintă o mare surpriză. Iar în politica externă excelează doar în conformism, fără să genereze idei, cum o fac, de exemplu liderii Poloniei şi ai ţărilor baltice.

La polul opus, inclusiv în sondajul menţionat, se află Maia Sandu. Preşedinte al unui stat mic, sărac, cu o puternică populaţie rusofonă, fără scutul NATO şi pavăza UE, Maia Sandu se dovedeşte o adevărată luptătoare. Dincolo de mesaje, ea transmite empatie, pasiune, emoţie. Spre deosebire de Iohannis, umblă peste tot. Dimineaţa e în mijlocul refugiaţilor ucrainieni, la amiază pune presiuni pe cancelariile occidentale, seara e din nou pe teren. E neobosită şi neînfricată, cu toate că nu puţini sunt cei care afirmă că Moldova e următoarea ţintă a dementului de la Kremlin. Şi, tot spre deosebire de Iohannis, continuă să facă lucruri în plan intern, inclusiv în lupta anticorupţie. Toate acestea au făcut ca în sondajul Avangarde, Maia Sandu să apară drept politicianul străin despre care românii au cea mai bună părere (49%). Mai bună chiar şi decât despre omul momentului, Volodimir Zelensky – 41%. Nu de puţine ori românii s-au înşelat în privinţa politicienilor, dar în vremuri tulburi se pare că au dreptate. Iar acum trecem prin vremuri tulburi…