Un stadion numit dorinţă. Scurtă istorie a unei ruşinoase… nefăcute

Într-o şedinţă desfăşurată în urmă cu două zile, Guvernul a aprobat construirea, cu bani de la bugetul statului, a unui stadion la Târgovişte. Ceva normal, nu-i aşa? Târgovişte are echipă în prima ligă de fotbal, Dâmboviţa e un fief PSD, aşadar un lucru firesc. Cum, premierul Ciucă e liberal, nu e PSD-ist? Va fi şi preşedinte PNL? O fi el PNL-ist, dar liberal nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată. Iar apropierea de PSD e mult-mult mai mare decât faţă de partidul care l-a adoptat în disperarea după procente în sondaje.

Dar revin la durerea noastră, stadionul. Foarte bine că se face la Târgovişte. Cum s-au făcut şi la Bucureşti (vro patru noi), Cluj, Craiova, Târgu Jiu, Alexandria şi cine mai ştie unde. Problema care ne macină însă pe noi, timişorenii, este de ce nu se face şi în Timişoara. Al doilea mare contributor la bugetul de stat, Timişoara este lăsată total de izbelişte la capitolul infrastructură sportivă. Nu avem stadion, nu avem sală polivalentă, nu avem bazin olimpic, nu avem un patinoar, nu avem… nimic.

Şi, în primul rând poate, politicieni, care să mişte lucrurile la acest capitol. Pardon, avem politicieni care se bat cu cărămizile în piept de cât de mare trecere au pe la Palatul Victoria, cum li se închină lumea prin ministere, cum mişcă lucruri prin parlament. Am avut miniştrii, ba vreo şase luni chiar şi un premier, mai preocupat însă de ordonanţe (13, 14), decât de un proiect după care întreaga Timişoară tânjeşte de atâta amar de vreme.

Da, vor fi mulţi care vor spune că nu avem nevoie de stadion, în condiţiile în care nu mai avem o echipă competitivă, plus că poate ne arde mai tare Colterm-ul. Numai că aici avem parte şi de un cerc vicios. Poate că nu avem echipă şi fiindcă nu avem stadion. Sunt convins că, în momentul în care Timişoara va avea un stadion modern, vor exista oameni de afaceri din Timişoara, din ţară sau chiar şi din străinătate, care să investească într-o echipă competitivă. Plus, un stadion, ca de altfel şi o sală polivalentă, pot fi folosite şi în scopuri culturale, şi mă refer la concerte în primul rând.

Şi există deja un exemplu. Festivalul Diskoteka, cu o mare afluenţă de public la prima ediţie, s-a mutat la Craiova, fiindcă aici nu avem stadion. Şi e vorba de un festival care crea efervescenţă mare nu doar în rândul fanilor, dar, în principal, în domeniul Horeca. Adică bani pentru Timişoara. Una peste alta, e o ruşine maximă, ca un oraş care anul viitor va fi Capitală Culturală Europeană să nu aibă un stadion sau o sală polivalentă.

Şi dacă tot am vorbit despre politicienii care au tot promis acest stadion, aş face o scurtă istorie a unor astfel de angajamente. În 2002, în aşteptarea unei echipe cu puternc iz electoral (PSD), Poli AEK, Guvernul Năstase transferă, printr-o HG, Stadionul Dan Păltinişanu de la primărie la Consiliul Judeţean, condus pe atunci de PSD-istul Dan Ioan Şipoş. Se fac unele lucrări, se pun nişte scaune, apare şi o nocturnă (nu mai contează că era la suprapreţ), dar stadionul arăta binişor pentru acea vreme. Că nu s-a mai au acoperit tribunele cu o copertină, altă promisiune, nu mai contează. Oricum începeau discuţiile pentru un nou stadion. Era şi o perioadă în care Poli mergea bine.

Aşa apare ideea unui mega-complex sportiv la Covaci, pe un teren al Consiliului Judeţean. Şi ce complex! Stadion de 35.000 de locuri, sală polivalentă, patinoar, bazin olimpic şi multe alte bunătăţuri de sezon. Responsabil cu promisiunea era Constantin Ostaficiuc, pe atunci preşedinte al CJ Timiş. S-au aruncat şi ceva bani frumoşi pentru tot felul de studii ale acestei utopii, pentru ca în final totul să cadă. Prin 2009, noul stadion se „mută” pe actualul amplasament şi vine la pachet cu o nouă sală polivalentă, în aceeaşi zonă. Responsabili cu promisiunea, acelaşi Ostaficiuc şi primarul de la acea vreme Gheorghe Ciuhandu.

Vine anul de graţie 2012 şi celebrele deja promisiuni ale lui Nicolae Robu: stadion nou (într-o primă fază 55.000 de locuri, „micşorat” ulterior la 35.000), sală polivalentă, bazin olimpic şi… câte şi mai câte. Ba la un moment dat, promisiunea era dată ca fiind atât de palpabilă, încât Robu se certa cu PSD doar pentru amplasamentul sălii polivalente. PSD o dorea la Giroc, în timp ce Robu o voia lângă stadionul care deja era ca şi făcut. Şi s-au certat şi s-au certat până când Viorica Dăncilă, premier la acea dată, i-a dat dreptate lui Robu: stadion şi sală la pachet. Degeaba, a plecat şi Robu şi tot nu avem nimic.

Sigur că şi PSD-ul trebuia să intre în acest concert al promisiunilor cu mare impact electoral. În 2016, proaspăt preşedinte al CJ Timiş, Sorin Grindeanu promitea obiectivul în maxim trei ani. Ghinion, în iarnă Dragnea îl duce la Bucureşti pentru un mandat de şase luni în fruntea Guvernului. Aşa că nu poţi să-i mai reproşezi lui Grindeanu că n-a făcut nimic. O să-ţi spună şi acum că, dacă rămâne la CJ, aveam deja obiectivul. În mai 2019, în campanie electorală, vicepremierul de la acea vreme, Daniel Suciu, promite că, în doi ani de la momentul demolării vechii arene, Timişoara va avea stadion nou-nouţ. Iar demolarea urma să fie făcută în toamna aceluiaşi an. Aşadar, încă din toamna lui 2021 trebuia să avem stadion. Iar ghinion, toamna lui 2019 nu aduce demolarea vechii arene, ci a PSD-ului de la guvernare.

În fine la puţin timp după câştigarea preşedinţiei Consiliului Judeţean, Alin Nica (PNL) dă ca termen „realist” pentru terminarea stadionului finalul lui 2024. Încă mai are timp, sigur. Dar pentru ca acel termen să fie realist, trebuia făcută demolarea în toamna lui 2021. Ce avem acum? Nimic, nici măcar promisiuni. Dan Păltinişanu a ajuns o imensă hardughie, închisă definitiv, după un meci ruşinos în care s-a stins lumina definitiv. Şi, simbolic, s-a stins lumina şi peste un deceniu şi jumătate de promisiuni deşarte…