Două narative pe marginea unui singur subiect: terasele demolate din centrul Tiimişoarei

Săptămâna trecută, primarul Dominic Fritz a dispus demolarea a patru terase din centrul Timişoarei care funcţionau ilegal, respectiv nu plăteau taxă pentru ocuparea domeniului public. Primarul a afirmat că a trecut la acest gest, după mai multe luni în care i-a somat pe patronii teraselor să intre în legalitate. Aparent, acţiunea nu pare foarte relevant în comparaţie cu problemele pe care le are Timişoara. Şi totuşi, la o privire mai atentă, întâmplarea poate avea chiar şi o valoare de simbol. Şi nu doar la nivelul Timişoarei, ci şi al întregii ţări. Ca de fiecare dată la o astfel de acţiune au apărut două perspective din care aceasta este privită care au dat naştere la tot atâtea narative.

Primul narativ. Dacă nu poate să construiască nimic, fiind primarul cu “zero proiecte”, Fritz dărâmă tot ce e bun în Timişoara. După o perioadă grea din cauza pandemiei, Horeca mai primeşte o lovitură din partea primarului. Se pierd astfel locuri de muncă, bani la buget, dar şi nişte locuri frumoase unde timişorenii se pot recrea la o cafea, o bere sau un pahar de vin. Poate acei patroni nu au dat şpagă la USR şi de aceea a dărâmat Fritz terasele. În loc să-i ajute să intre în legalitate, Fritz dărâmă şi se mai şi laudă cu acest lucru. Rolul primarului este să construiască, să ajute mediul de afaceri, să găsească soluţii, nu să pună bocancul pe capul micului întreprinzător. Periate de alegaţiile politicianiste, aş spune aici că e vorba de o perspectivă românească a problemei. Ce dacă n-a plătit taxă, înseamnă că e şmecher, se descurcă! Iar dacă a fost prins, să intre în legalitate! Ori şmecherii şi descurcăreţii sunt modelele de viaţă în România de ieri, de azi şi, după cum merg lucrurile, şi de mâine.

Al doilea narativ, dar aici aş avea un preambul. Într-o adevărată economie de piaţă, statul  nu trebuie să se implice direct în mediul de afaceri şi, într-adevăr, nu intră cu bocancii peste oamenii de afaceri. În schimb, instituţiile sale, statul este obligat să asigure o competiţie corectă pe piaţă. Ori primăriile fac parte din ceea ce generic numim stat, oricum o noţiune încă abstractă chiar şi pentru teoreticieni. De exemplu, dacă eu am o brutărie, iar vecinul are o brutărie, dar eu am pile la ITM şi lucrez cu oameni la negru, în mod cert sunt favorizat şi pot vinde pâinea mai ieftin. Dacă am o fabrică de cuie, iar peste drum mai există o fabrică de cuie, dar eu am cunoscuţi la Finanţe şi nu doar că nu plătesc impozite, dar mai trimit şi  controale peste concurent, evident că sunt în avantaj. Aici iarăşi nu este o competiţie corectă. Credeţi că nu se întâmplă astfel de lucruri? Instituţiile statului au fost folosite de multe ori ca presiune pe unii oameni de afaceri, iar în perioada Guvernului Năstase acest lucru era chiar de notorietate.

La fel şi cu terasele. Dacă sunt două terase alăturate, dintre care una plăteşte chirie, iar alta nu, este normal că una poate da preţurile mai jos. Este corect din punct de vedere al concurenţei oneste pe care trebuie să o asigure statul? Başca, unii mai fură şi din apa cu care se udă spaţiile verzi. Chiar trebuie plânşi cei care s-au trezit cu terasele demolate? Pe de altă parte e adevărat şi faptul că primăria nu trebuia să ajungă să demoleze nişte terase. Şi asta fiindcă acele terase… nu trebuiau să existe. Iar aici mai există o discuţie. Primarul ar trebui să meargă mai departe şi să verifice cum au ajuns respectivii să-şi pună terasa pe domeniul public. Încercaţi şi dumneavoastrtă să faceţi aşa ceva şi în mod categoric nu veţi reuşi. Undeva, în unele instituţii ale statului, poate şi în primărie, acestor oameni li s-a promis că pot face asta. Poate oamenii au şi “cotizat”, iar din acest punct de vedere au motive să fie frustraţi.

Din păcate, întâmplarea cu terasele este un fenomen multiplicat la nivelul întregii ţări. Şi explică mult şi de ce România este acolo unde e. Ba mai mult, e şi un motiv pentru care români din diaspora care ar avea bani să investească aici nu se întorc în ţară. Obişnuţi cu un model occidental al competiţiei corecte, acestora le este greu să intre în această horă a înţelegerilor pe sub masă, a “descurcărelii”, a parandărăturilor, a “pilelor” din instituţiile statului. Şi rămân acolo unde sunt. Şi, dacă îmi aduc bine aminte, reîntoarcerea acestor oameni în ţară a fost o altă mare promisiune a preşedintelui, în afară de “România educată”. Două promisiuni din care a rezultat însă o certitudine, remarcată de acelaşi preşedinte: România eşuată.