Revoluţie. Învinşi, învingători şi… pensii speciale

La 33 de ani de la evenimente, ce ar mai fi de spus despre revoluţia din 1989, începută în Timişoara? S-au scris sute, poate mii de tomuri pe acest subiect. Unele cărţi bazate pe documente, altele cu pretenţii de lucrări ştiinţifice, dar în fapt romane rocamboleşti, cu conspiraţii mondiale, megaspioni internaţionali etc. Juridic, nici până acum n-am avut un proces al revoluţiei. Un simulacru de proces din 1990, celebrul ”lot Timişoara” s-a finalizat cu achitări în masă sau graţieri pe baza unui decret dat foarte repede de FSN, pe 4 ianuarie 1990.

Morţii încă nu se răciseră bine în morminte, dar cei care preluaseră puterea s-au grăbit să se autograţieze. Ca să nu mai spun că niciun cadru al armatei nu a fost implicat în proces în condiţiile în care se ştie că atât la Timişoara, cât şi la Bucureşti, grosul victimelor l-au făcut cei din armată. Mai mult, unul dintre ei, Nicolae Roman, a ajuns şi parlamentar, graţie celor de la AUR. Adică două pensii speciale, nu una, pentru unul de numele căruia se leagă morţii şi răniţii Timişoarei. Peste o mie de morţi şi cinci mii de răniţi, aproape niciun vinovat. Un criminal în masă (IV Stalin) spunea că un mort e o tragedie, un milion e statistică. Şi noi am rămas cu statistica acelor zile.

Ion Iliescu ne cerea la începutul anilor 90 să avem răbdare să-l afle americanii pe ucigaşul lui JFK, pentru a afla şi noi ce s-a întâmplat la revoluţie. Râdeam atunci, dar iată că profeţia lui s-a întâmplat, în condiţiile în care nici măcar o adevărată „comisie Warren” n-am avut. A fost ceva de gen condusă de Sergiu Nicolaescu, dar raportul a fost un scenariu de film de categoria B.

De la anul, datorită unui lăudabil proiect al deputatului Marilen Pirtea, revoluţia din 1989 va fi studiată în liceu. Problema rămâne însă cine va scrie acele manuale. Adepţii teoriilor conspiraţiilor sau istorici rezonabili? Winston Churchill spunea că istoria este scrisă de către învingători, o butadă nu departe de adevăr. Cine au fost învingătorii în cazul revoluţiei? Românii care au scăpat de un sistem totalitar, cel mai dur din lagărul comunist? Sau securiştii şi activiştii din eşaloanale doi şi trei care au preluat frâiele puterii nu doar politice, ci şi economice şi nu le-au mai lăsat nici măcar până azi?

Oficial, Revoluţia a înfrânt regimul comunist, un regim al cărui braţ înarmat şi extrem de represiv era Securitatea. Acum foştii securişti, dincolo de afacerile în care au prosperat, sunt abonaţi şi la pensii specaile. Sunt ei învinşii? Da, România n-a avut o lege a lustraţiei. Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara a fost aruncat la coşul de gunoi, iar drept consecinţă suntem acolo unde suntem. Cu milioane de români fugiţi în alte părţi în căutarea fericirii şi o ţară aşezată cu fundul în sus. Dintodeauna şi peste tot o revoluţie a dat învinşi şi învingători. În România, aparenţii învinşi au fost de fapt învingători. În alte ţări foste comuniste nici măcar nu a fost revoluţie, dar după 1989, foştii demnitzari comunişti şi lucrătorii serviciilor opresive care n-au înfundat puşcăriile au fost aruncaţi la gunoi. La noi au preluat puterea. Şi poate ne vor scrie şi istoria. Ca adevăraţi învingători în realitate.

P.S. Un studiu de caz care ar putea sintetiza cei 33 de ani post-revoluţionari. În Timişoara nu se ştie oficial nici măcar un lucru extrem de banal în aparenţă. Cine a dat ordin să fie închise porţile catedralei, în faţa câtorva zeci de tineri? Au rezultat şase morţi pe trepte. Cel mai bănuit este un fost enoriaş al Mănăstirii Secu, devenit ulterior unul dintre cei mai influenţi politicieni români, socru de premier etc., acum vicepreşedinte al Curţii de Conturi. Adică două pensii speciale, pe lângă cea de parlamentar. Şi noi ne tot plângem că austriecii şi olandezii sunt vinovaţi pentru ce ni se întâmplă…