Amintiri cu „speciali”

„Eşti din Ardeal?”; „Da”; „La voi se face pălincă?”; „Da”; Vrei o permisie?”; „Sigur”; „Dacă vrei, îmi aduci la întoarcere patru litri de pălincă”. Dialogul de mai sus l-am avut, la finele anilor ”80, ca tânăr soldat, cu un ofiţer, şef de pluton sau companie, nu mai ţin minte. Îmi amintesc însă, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, că mi s-au înmuiat genunchii şi parcă m-ar fi lovit cineva în moalele capului. Era pentru prima dată în viaţă, când eram pus faţă în faţă cu fenomenul şpagă, şperţ, ciubuc, cum vreţi să-i spuneţi. Nu eram venit cu pluta, ştiam de „atenţiile” care se dau, mai ales la doctori. Ştiam de trocul în natură care avea loc, respectiv cei care furau carne o dădeau la schimb cu brânza furată de alţii etc. Inclusiv cărţile mai rare, care nu se găseau în librării, făceau parte din acest comerţ de epocă primitivă.

Însă mi se părea de neconceput ca un ofiţer al Armatei Române (ştiţi, haină militară, onoare bla-bla) să-mi ceară în faţă şpagă pentru un lucru la care, probabil, aveam dreptul. Da, auzisem, că se dau permisii pe unele „atenţii”, dar nu credeam că acestea sunt cerute. Vorbind cu colegii, am aflat că şi la alţii li s-au cerut diverse lucruri, în general tot licori bahice. Cei care nu aveau, mergeau şi ei în „permisii”. Chiar aveau de ales: cu „trenul” sau cu „maşina”. „Trenul” însemna  să se ţină în mâini între două paturi supraetajate şi să „pedaleze” în gol. Un soldat plimba o mătură pe lângă el, adică erau „copacii” pe care îi vedea din tren. Cu „maşina” însemna să iei valiza între picioare şi să te deplasezi cu ea într-un fel de mersul piticului sau, dacă vreţi, maşinile din „Fred şi Barney”. Şi nu sunt poveşti nici acelea cu măsuratul unei încăperi, hol etc. cu un băţ de chibrit sau spălatul veceurilor cu periuţa de dinţi.

Să mai spun că biroul ofiţerului duhnea a distilărie sau a cârciumă de mahala? În mod cert nici sângele de pe pereţi nu lipsea, fiindcă pentru unii ofiţeri (nu toţi) bătaia era la ordinea zilei. Ca să nu vorbesc de subofiţeri, pe lângă care Moş Teacă era un exemplu de rafinament. În fine, mai în glumă, mai în serios, vorbeam pe atunci că ciroza ar trebui declarată boală profesională pentru cei din armată.

Al doilea fenomen, după alcoolizarea zilnică, era hoţia. Se fura la rupere. Orice. Carburanţi, efecte militare, alimente etc. Doar norocoşii detectau în mâncare vagi urme de grăsime, că de carne nu putea fi vorba. În afară de lenjerie intimă, n-am avut nici eu, nici alţii, haine sau bocanci noi. Despre bocanci se şi spunea că nu e bine să fie noi, că sunt rigizi şi-ţi fac bătături la picioare. Se puteau cumpăra însă prin pieţele de vechituri, alături de vestoane, cămăşi militare, chiar curele cu cataramă. Se găseau haine noi şi în unitate, dar trebuia să plăteşti pentru ele. Cert este că, pe unii armata i-a „făcut bărbaţi” cum se spunea, iar altora le-a adus traume pe viaţă. Nu pot să certific, dar la nivel de zvonuri – care înlocuiau atunci mass-media – cam la vreo două luni se vorbea de sinuciderea unui soldat. Şi nici acum nu aş putea spune la ce se pricepeau mai bine oamenii ăia: la furat sau la băut.

Nu mă număr printre cei care deapănă amintiri din cătănie la o bere („what happens in Vegas, stays in Vegas”). M-am decis să scriu însă despre propria experienţă cu actualii „speciali” văzând, în ultima perioadă, odată cu dezbaterile pe marginea pensiilor nesimţite, o imensă propagandă despre cum s-au „jertfit” bravii noştri ofiţeri pentru ţară, ce tribut de sânge au dat etc. Iar acum, vorba unui senator PNL (Virgil Guran), fost ofiţer de armată,  stau la pragul subzistenţei cu 4.000 de lei pensie. (Cum sătulul nu-l înţelege pe flâmând, dacă 4.000 e subzistenţă, cum o fi pensia medie de 1.800 de lei?) Da, îmi asum criticile de lipsă de patriotism, că lovesc în  fibra poporului român (care o fi aia, armata, hoţia sau alcoolul?). Dar unele lucruri trebuie spuse, mai ales că experienţa mea a coincis până la ultima virgulă cu ale multor cunoscuţi.

Se vorbeşte că, după 1990, s-a făcut o mare reformă în armată. Am văzut! Gabriel Oprea, fostul purtător de geantă (la propriu) al infractorului Miron Cozma, unul dintre cei mai nocivi indivizi din istoria recentă a ţării, a ajuns la numărul maxim de stele pe epoleţi, Doar mareşal mai trebuie să-l facă. Pe la televiziunile penalilor, tot văd un general, Dobriţoiu, fost ministru al Apărării, emiţând imense imbecilităţi. Pe de altă parte am avut şi marea şi plăcuta surpriză, ca după începerea războiului din Ucraina, să văd unii generali în rezervă cu toate vorbele la ei, antiputinişti şi clar pro-occidentali. Ceea ce nu se poate spune însă despre marea masă de ofiţeri.

Sigur, nu-i corect să faci o generalizare, în mod cert există şi oameni oneşti în armată. Dar la fel ca în toate instituţiile de stat, nu se face o departajare pe bază de merite, performanţă, competenţă. Cel care s-a bătut toată viaţa cu bateriile de vin are aceeaşi pensie specială cu cel care a fost pe teatre de luptă, în Irak, Afganistan etc. Pensii speciale au şi Ţiriac şi Iordănescu „Caşchetă”  şi Ilie Năstase. (Pe lângă renta viageră de sportivi.) E şi treaba celor onorabili din armată să ia distanţă de specimene precum cei cu care am avut experienţele personale descrise mai sus. Cât despre primul „special” al ţării, aş putea accepta ca Nicolae Ciucă să ia o pensie de 18.000 de lei. Dar oare merită şi salariul de premier? Sau onoarea militară l-ar obliga să-l împartă sau chiar să-l cedeze lui Marcel Ciolacu?

P.S. Şeful sindicatului militarilor în rezervă este un anume Mircea Dogaru, admirator al lui Alexandr Dughin şi nelipsit din televiziunile infractorilor. Individul ăsta parcă e beat tot timpul sau aşa o fi el. În 2012 semna alături de Victor Ponta şi Crin Antonescu un protocol pentru desfiinţarea DNA, ANI şi CNSAS. Ua mai târziu afirma textual: “Domnu’ Mărieș, regret că armata, la ordinul Partidului, n-a tras în decembrie ’89, poate nu mai aveam atâția eroi de mucava astăzi… regret că n-a tras!, „eroii de mucava” fiind „Tismănenii” și „Patapievicii”. Dincolo de faptul că armata chiar a tras în decembrie 89, n-am alte comentarii!