Cine iubeşte Timişoara nu face sluji la Ion Iliescu. Nicolae Robu si supremul penal

Înainte de Nasleu, Răvăşilă, Aurelian şi alţi penali cu care fostul primar Nicolae Robu s-a înconjurat, a fost… Ion Iliescu. Devenit penal cu acte în regulă în  toamna anului trecut pentru „infracțiuni contra umanității” în Dosarul Revoluţiei. E adevărat, în momentul în care s-a făcut fotografia de mai sus, Iliescu era preşedintele României, iar nu un penal acuzat de multiple crime. Dar faptele se petrecuseră. O știau toţi adevăraţii timișoreni, cărora individul la care Robu se uită cu atâta admirație le furase revoluția pentru a o transforma într-o lovitură de stat. Totul înecat într-un ocean de sânge, motivul pentru care a și fost trimis în judecată.

Se spune că o poză face cât 1.000 de cuvinte. Chiar dacă ar fi aşa, de multe ori acea poză necesită şi nişte explicaţii, mai ales dacă face parte dintr-o istorie recentă. Ipostaza de mai sus a fost surprinsă de cunoscutul fotograf timişorean Adi Pîclişan pe 6 decembrie 2002, atunci când lui Ion Iliescu i se conferea titlul de Doctor Honoris Causa al Politehnicii timişorene, naiba ştie pentru ce merite. Dacă nu-l recunoaşteţi, cel care stă jos sorbind vorbele lui Iliescu mai ceva ca un miner care mergea în 1990 să planteze panseluţe în Bucureşti este Nicolae Robu, pe atunci prorector al Politehnicii. Ce-i drept, se pare că pe atunci părul lui nu avusese contact cu gelul estompator. Dar obedienţa, oportunismul şi arivismul i se puteau citi în ochii şi privirea plină de pioşenie.

Şi faţă de cine? Faţă de un individ cu mâinile murdare de sânge, care a făcut cel mai mare rău Timişoarei după 1990. Totodată a fost unul dintre cele mai nocive personaje din întreaga istorie a României. Iliescu a izolat Timişoara din punct de vedere economic şi social în primii ani după revoluţie, fiindcă timişorenii nu şi-au plecat capul în faţa lui. Repet, adevăraţii timişoreni, cei care au îmbrăţişat şi Proclamaţia. La Timișoara lozinca “Jos Iliescu!” era un laitmotiv. Robu o fi înţeles din asta “Jos (lângă) Iliescu”. O să spuneţi că nu avea ce face, că era prorector, trebuia să stea acolo. Dar mai era un rector, un preşedinte al Senatului, trei prorectori. Nu, docilitatea şi carierismul l-au făcut să dea din coate pentru a fi cât mai aproape de Iliescu. Alţii poate o să spună că era foarte tânăr, nu avea cum să ştie cât de rău a făcut Iliescu Timişoarei. Dacă la 47 de ani, cât avea atunci, nu ştia ce hram poartă Iliescu, locuind totuşi în Timişoara, nu în Caracal… Un lucru este însă cert, fiindcă Robu spune că iubeşte Timişoara. Nu poți iubi Timişoara și în același timp să faci exerciţii de linguşire în faţa lui Ion Iliescu. E o contradicţie în termeni.

Oricum, acea zi de decembrie a însemnat foarte probabil începutul unei frumoase, dacă nu prietenii, cel puţin a unei colaborări între Robu şi Ion Iliescu. Astfel, câţiva ani mai târziu îl regăsim pe Roibu membru al unei academii sulfuroase înfiinţate pentru politrucii PSD şi tovarăşii lor, al cărei preşedinte de onoare era chiar Ion Iliescu. Ca membru al aşa numite Academii a Oamenilor de Ştiinţă din România, Robu încasa şi o indemnizaţie de peste 10 mii de lei anual. În această academie second hand erau membri tot felul de personaje nefrecventabile precum Teodosie “Putineanu”, fostul PRM-ist Anghel Stanciu etc.

“A apărut o Academie a Oamenilor de Știință care este o construcție strict politică, pentru că ea nu se bazează pe o selecție corectă de valori“, afirma în 2010 Eugen Simion, președinte la acea vreme a Academiei Române. Una din secţiile aşa zisei academii era condusă de Ecaterina Andronescu, demolatoarea educaţiei din România. Ei – ce să vezi! –  în 2004, când Robu era rector, cine a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Politehnicii? Exact, “Abramburica”, la acea vreme ministră a Educaţiei. Parvenitismul deja scabros al lui Robu nu mai avea limită…