O fi bine?

Hai să ne imaginăm cum am răspunde dacă cineva ne-ar întreba cum am prefera să fie transportul în comun: gratuit sau scump? Sau curentul ori gazul, orice, biletele la cinematograf sau la meci. Ne plac concertele gratuite în piețele din marile orașe, iar când se pune bilet pentru intrarea în perimetru vedem cum stau oameni după gard, să audă moca. Este că am vrea să fie salariile mari, sănătatea și educația la cote înalte, ca-n Occident, curățenie lună în orașe, clădiri renovate, iar impozitele minimale, conform legii? Este.

Am fi ipocriți să spunem că nu ne-ar place o viață mai bună. Toți am vrea să fie ceva mai ieftin, iar veniturile mai mari. Auzim de câte ori își plătește un American proprietatea în timpul vieții prin impozitul anual, cât de greu de cumpărat este o asigurare de sănătate acolo și nu vrem așa. Este normal să îți dorești o viață mai ușoară, suportabilă financiar, și n-are sens să spunem că ne bucurăm că în Timișoara impozitele pe proprietate sunt mari spre maximum prevăzut de lege.

Aici trebuie să vorbim de un echilibru între ce ești dispus să dai și ce ceri administrației. Nu cred că suntem în situația unui furt masiv de resurse, ca noi, contribuabili, să ne opunem finanțării unor excese funcționărești sau ale politicienilor locali. Dacă vrem mai bine în orașul în care trăim, atunci ne putem aștepta ca acest bine să vină din ingeniozitatea în administrație a primarului, viceprimarilor, a funcționarilor din aparatul municipal, dar și din nivelul bugetului de care dispun aceștia pentru a face lucruri.

Se vorbește de mult de faptul că impozitul pe proprietate în România este foarte jos, comparativ cu alte țări, și sperăm să se tot amâne momentul creșterii lui. Pe de altă parte, vorbim de Timișoara ca despre un oraș cu pretenții, unde totul vrem să fie ca la neamț, mai ales cu un primar venit din îngrijita Germanie. La un moment dat, ne și imaginam că suntem avantajați de poziționarea unor politicieni concetățeni ai noștri la București, ne doream stadioane, spitale noi, centuri etc, iar după alegeri ne e teamă să nu mai fie așa.

Nu știm dacă ne va mai răsfăța cineva. Oricum Timișoara contribuie mult la bugetul de stat, dar dacă până acum se întorceau bani mai puțini, iar acum vedem că se mișcă ceva, imediat o considerăm un răsfăț. Numai că răsfățul ăsta depindea de multe, inclusiv de cum nivelul taxelor și impozitelor stabilite de centru sau municipiu, dar și de capacitatea actorilor politici locali să se înțeleagă sau mai bine zis să nu se mai certe.

Dacă te aștepți ca doi politicieni din partide vrăjmașe și concepții diferite despre modul de a face administrație, viața ne va fi și mai grea atunci când acei politicieni, să le spunem Dominic Fritz, primar, și Alfred Simonis, președinte C.J. Timiș, nu mai sunt parteneri de bună colaborare locală, ci în ei se umflă ditamai gâlma de orgoliu de animale politice. Așa s-a întâmplat și acuma. Subiectul impozitelor venea la pachet cu supărarea din subiectul referitor la alegerea unui al doilea viceprimar de Timișoara.

Într-o colaborare cântată de ceva vreme între PSD și USR, social-democrații trebuiau să primească un viceprimar, al doilea, după cel votat deja pe numele său Ruben Lațcău (USR). Numai că politicienii își încearcă limitele, joacă șah și fac strategii, provoacă și după aia ajung la război, căci unul ambițios musai va pierde și nu poate suporta asta. S-a pornit de la chestiuni mici și gratuite, poate de la punerea lui Nicolae Robu în funcția de consilier la cabinetul lui Simonis, iar asta a fost o impolitețe în parteneriatul dorit cu Fritz.

Așa s-a ajuns la o majoritate negociată de USR nu cu PSD pentru Consiliul Local Timișoara, ci cu PNL, o filială de partid aflată într-un haos total, iar pentru USR și Dominic Fritz asta nu părea o garanție a stabilității pentru următorii patru ani. USR a obținut un al doilea viceprimar cu un vot la limită care a dovedit că PNL nu a fost în stare să susțină o majoritate cu USR mai mult decât câteva zile și, normal, doar din gură. Aici suntem azi, iar impozitele mărite sunt un pretext de mare bătălie. Căci social-democrații ar trebui să vrea doctrinar creșterea lor pentru măsuri sociale mai bogate, iar useriștii de profil liberal să nu le dorească mai umflate, pentru a nu împovăra inițiativa privată.

La noi povestea se spune cam invers, pregătindu-se un război deloc convenabil nouă, alegătorilor, ce pare să înceapă cu nealocarea de bani pentru termoficare Timișoarei. De la planuri cu ctitorii mărețe la care să pună umărul pesediștii Grindeanu și Simonis, nu foarte confortabili în partid după alegerile parlamentare și prezidențiale, cu un Fritz pe cai tot mai mari la București, s-a ajuns la un război PSD-USR și la o majoritate în legislativul local la mare limită, făcută pe genunchi de cei 13 aleși USR, Forța Dreptei și UDMR, plus unul luat „la bucată” după negocieri, ca în mandatul trecut. O fi bine?