Boala ca datorie publică

În România, să fii bolnav nu e doar un ghinion. E o greșeală. Aproape o ofensă adusă statului. Cum îndrăznești să ceri ajutor? N-ai aflat că se restructurează? Că spitalele se „optimizează”? Că medicii pleacă? Că pacienții trebuie, dacă se poate, să tacă?

Boala a devenit o formă de insubordonare civică. Mai bine mori discret.

Sistemul public dispare exact din locurile unde ar trebui să fie prezent. Cabinetele de familie se închid. Proiectele pentru spitale noi rămân în faza de machete digitale. Medicamentele lipsesc. Iar pacientul devine suspect: ai fost prea des la doctor? Ceva nu e în regulă cu tine.

Și totul se întâmplă în timp ce România face „performanță”: peste 40 de miliarde de euro împrumutați în doar câțiva ani. O datorie istorică, fără transparență și fără urmări vizibile. Pentru ce? Pentru cine?

Nimeni nu spune. Nicio autoritate nu publică o hartă a investițiilor în sănătate. Niciun oficial nu poate arăta un centru medical nou, funcțional. În schimb, avem: promisiuni, simulări, discursuri. Și un sistem care seamănă tot mai mult cu o instituție închisă temporar – „pentru reorganizare”.

Plătitorii s-au înmulțit. Spitalele, nu. Nici medicii. Nici serviciile. Sănătatea costă mai mult, dar oferă mai puțin.

Boala a fost naționalizată. Nu tratată. Nu prevenită. Doar trecută în bilanț. Cetățeanul plătește, stă la cozi, completează hârtii. Iar când are nevoie, i se spune că sistemul nu e disponibil.

Suntem o țară în care te poți îmbolnăvi, dar nu ai voie să întrebi.

În care reforma e o promisiune reciclată.

În care ți se cere răbdare, dar ți se oferă dispreț.

Sănătatea a devenit o cheltuială de imagine.

Iar pacientul – un risc bugetar.

Așa că rămâne cum am stabilit: ne îmbolnăvim pe cont propriu, plătim pe datorie, iar statul ne trimite, politicos, o broșură. Despre prevenție.