Fanfaronul Trump și cinicul Putin

Unul joacă teatru. Celălalt joacă șah. Donald Trump intră pe scenă cu gesturi largi, promite miracole și amenință cu catastrofe. Vladimir Putin tace, calculează și își joacă mutările cu răbdarea rece a unui prădător. Între aceste două extreme – fanfaronada și cinismul – lumea întreagă este transformată într-un public ținut în întuneric, obligat să aplaude sau să huiduie după regia altora.

Summitul din Alaska n-a fost decât o repetiție a piesei. Actul următor s-a jucat la Casa Albă, unde liderii europeni au fost așezați cuminți în lojă, cu aplauzele pregătite. Trump s-a prezentat ca actor principal: a vorbit pentru camere, pentru votanți și pentru propria legendă. Totul a fost lumină, zgomot și promisiune instantanee de „măreție”. În oglindă, Putin a jucat minimalist: câteva replici seci, priviri care spuneau mai mult decât cuvintele, și acea liniște care apasă mai greu decât orice discurs. Contrastul e brutal: unul vinde emoție, celălalt vinde tăcere calculată.

Europa, continentul care a inventat diplomația, a ajuns să fie fundal în piesa altora. Fără replici, fără inițiativă, doar cu satisfacția de a apărea în fotografia oficială.

Cândva, Europa dicta partitura. Marile conferințe de la Viena, Versailles sau Helsinki au fost scenele unde continentul și-a impus regulile jocului. Astăzi, aceeași Europă se mulțumește să fie chemată la Casa Albă ca figurant de lux, să își împrumute imaginea pentru fotografia de familie și să repete lozinci scrise de alții. În loc să fie dirijor, a devenit instrument de fundal, cântând după partitura compusă peste Ocean. Această degradare nu este doar un accident al istoriei, ci rezultatul unei lipse de curaj: aceea de a vorbi cu voce proprie. Iar fără voce, Europa riscă să rămână pentru totdeauna doar decor, indiferent de cine urcă pe scenă.

Europa are totuși o replică pe care n-a rostit-o încă: să nu mai accepte distribuția altora. Să-și scrie scena și să-și asume mutarea, chiar dacă nu prinde primul plan. Diplomația nu e fotografie de grup, e coregrafie cu voință.

Și în timp ce la Washington se distribuie roluri de fundal, Ucraina joacă – fără voie – rolul de recuzită sângeroasă. Unii o ridică pe scenă ca simbol de eroism, alții o tratează ca monedă de schimb. Țara care plătește prețul real al spectacolului e redusă la un accesoriu de scenografie. Ironia amară e aceasta: de fiecare dată când cortina cade, sângele ei rămâne pe podea, nu pe scenariul marilor lideri.

Iar dacă marile scene nu se schimbă, rămâne scena mică, cea a fiecăruia dintre noi: luciditatea de a nu aplauda la comandă. Pentru că în final, oamenii obișnuiți nu așteaptă summituri istorice, ci doar o viață fără frica bombelor și a jocurilor de putere. Ei nu au nici șahul rece al lui Putin, nici spectacolul zgomotos al lui Trump. Au doar speranța unei păci simple, care să nu mai depindă de aplauze sau de mutări reci.

Unul vinde iluzii cu surle și trâmbițe. Celălalt cumpără timp cu fiecare pas rece. Europa își joacă rolul de fundal, Ucraina plătește cu sânge, iar lumea, prinsă între circ și tăcere, rămâne doar cu factura în mână. Iar la naivitate nu se fac reduceri.