„Reforma” care merită făcută e cea dusă până la capăt

Într-o perioadă tu ca cetățean suporți o etapă de criză economică și ți se promit niște reforme într-o țară ca România, puțin imobilă, mai tradiționalistă, în care media statistic a bunăstării se scufundă în prăpastia dintre clasele sociale, cineva din zona politică are grijă să-ți amplifice senzația de frisoane pe șira spinării. Frisoane care oricum le ai, pentru că reforma te scoate din confort. O fi ea bună generic vorbind, îndreaptă lucruri la modul general în societate, dar dacă te atinge în percepția ta despre bunăstare, despre cum îți construiești bugetul, despre cum îl vrei consumat, despre ritmul în care se petrece tot, educație, sănătate, dezvoltare, capacitatea de a-ți ordona plăți pe termen lung, sigur te îngrijorezi când auzi cuvântul reformă.

Oricum, reforma nu înseamnă ca repede cineva să adune bani. Asta face acuma premierul Ilie Bolojan pentru că trăim povestea cu deficitul ce trebuie scăzut de la 10% la 4-5-6% în câțiva ani. Se adună bani heirupistic, iar lumea vede că de unde s-a luat și până acum se ia și mai mult. Echilibrarea bugetară nu trebuie văzută neapărat din colectarea multă-puțină a banilor de la cel disciplinat fiscal, ci mai degrabă din luarea uniformă, conform legii, de la câți mai mulți, fără ignorarea unor fraude, fără păcălirea sistemului chiar de către funcționarii sistemului, dar mai ales prin îngrijirea la nivelul executivului ca modul de cheltuire a banilor să fie unul corect.

De la împărțitul pensiilor din marele coș al pensiilor, de la stabilirea salariilor minime sau maxime, de la ocuparea unor funcții cu persoane inutile în acele organigrame, de toate trebuie să se ocupe un guvern care tot cere bani de la contribuabili. Astăzi așteptăm cu nerăbdare să vedem cât avem de plătit impozitul pe case mărit. Poate nu este doar 70% sau 80%. Poate necazul este mai mare, dacă la cuantumul vechi se aplică cel nou fără reducere, apoi se adaugă acel procent de 80%.

Bunul platnic va răbda în tăcere, va înjura în gând, poate, dar va plăti în cele din urmă. I se va explica și că această majorare are la bază o condiționare din PNRR care va duce la alinierea în toată Europa a principiului impozitării proporționale cu valoarea reală a caselor. Târziu, vom înțelege și că vor fi mai mulți bani la primării din aceste majorări, dar de un lucru trebuie se se ocupe guvernanții, primarii și alte autorități locale: cum se vor cheltui acești bani.

Este clar că reformele modelează traiul nostru pe viitor și asta poate speria. Ca și limitarea traficului auto în centrele marilor orașe (prin renunțarea la locuri de parcare), așa și politica impozitării în funcție de valoarea proprietății ne va face la un moment dat să ne gândim să ne vindem casa prea mare în care trăim, dintr-o zonă mai scumpă a orașului, și să ne luăm alta mai mică, într-o zonă cu impozitul mai mic. Asta înseamnă să ne scoată din confort. Vom deplânge să ne vindem casa părintească doar pentru atâta. Nu ne-ar fi trecut prin cap așa ceva cu mulți ani în urmă, cum nu ne-am gândi ca alții în Occident la principiul că prin impozit vom ajunge să ne plătim încă o dată proprietatea, după un număr de ani.

Poate că aceste angoase le vom depăși, au făcut-o și alții, dar nu vom accepta să tot dăm bani, să ne deranjăm planurile financiare, iar ca efect un aparat administrativ statal, județean sau municipal să risipească după modelul de până acum. Reformele nu sunt reforme doar prin adunarea cu găleata a banilor de la popor, deși acuma Bolojan o face presat de nevoia de bani și, de partea cealaltă, de nevoia partidelor de a părea în continuare simpatice la electorat. Reforma va ajunge să fie suportată doar dacă nu ne batem joc de banul la care renunță cetățeanul când îi cere guvernul să facă asta. Poate nici atunci. Dar trebuie să vedem prin proiecte realizate pentru ce am făcut sacrificiile cerute sub numele reformei.

Ni se pare ciudat că o instituție reabilitează un parc cu nu știu câte mii de euro pe metro pătrat, gazon, spațiu verde, diverse instalații, când tu acasă ți-ai face așa ceva cu un sfert din preț. Tot ce face statul e mai scump decât ar face-o privatul ca societate comercială sau pe persoană fizică. Ne indignăm și mergem mai departe, spunând că se mai fură, dar se mai și face. Dar ajungem la un punct în care partidele trebuie să înțeleagă sensul cuvântului STOP.

Câte partide de pe scena politică românească vor înțelege acest lucru? Câte vor optimiza administrația prin rearanjarea unităților administrative și regionalizare? Câte dintre ele vor vota ceva ce le limitează lor spațiul de manevră cu bugete și sinecuri, cu contracte atribuite și companii veșnic neprofitabile? Iar dacă nu vor înțelege, ceea ce se întâmplă acuma nu se numește reformă, ci doar majorări de taxe și impozite. După care… schimbarea premierului cu alt Moș Gerilă.