Ieftin la făină, scump la tărâţe. Cât a costat palmaresul lui Poli?

Palmaresul clubului de fotbal Politehnica Timişoara e pe cale să se întoarcă oficial pe stadionul „Dan Păltinişanu”. Aşa a zis Marian Iancu şi se pare că-şi va respecta promisiunea. Subiectul poate naşte îndelungi polemici şi nu-mi propun să conving pe nimeni că Asociaţia Sportivă Fotbal Club Politehnica (ASFC), a lui Viorel Boiţ, dă acea picătură de istorie care transformă o echipă de împrumut, cu Bucureşti ca punct de plecare, într-o veritabilă legendă a sportului timişorean. Şi nici să caut vinovaţi prin Primăria Timişoara, Asociaţia Membrilor Fondatori sau Prefectura Timiş, pentru faptul că Zambon s-a pus stăpân pe o tradiţie. Aş focaliza pe „era Iancu”, pornită exploziv în ianuarie 2005, atunci când s-au copt şi intenţiile patronului BkP de a negocia cu italianul Zambon cumpărarea palmaresului, a culorilor, pentru ca, pe viitor, construcţia ce avea să o facă să nu aibă de suferit, cum avea să se şi întâmple.

Un contract de cesiune a 91% din acţiunile clubului condus de Zambon a fost semnat între Iancu şi italian pe 10 februarie 2005, suma cu care se angaja BkP să cumpere liniştea la club fiind de 200.000 de euro. De ce nu s-a mai finalizat tranzacţia? La acel moment platonic, asociaţiile de suporteri au considerat că e mai bine să-l sfătuiască pe Iancu să nu cumpere ceva alterat, existând tot mai multe indicii şi chiar probe că italianul a făcut manevre dubioase pentru a obţine la FRF patalamaua de continuator al clubului înfiinţat de Traian Lalescu în primăvara lui 1921. Poate că este mai bine aşa, că această reconstrucţie de tip arheologic a clubului a ţinut cont şi de o logică a actelor şi a faptelor. Dar şi dacă s-ar fi finalizat acel contract între Iancu şi Zambon, în memoria colectivă tot nu ar fi rămas nicio urmă că Poli 2010 nu este Poli originala, din simplul motiv că nimeni din Timişoara nu ar fi avut puterea să conteste acest lucru, ridicându-şi în cap un masiv aparat avocăţesc angajat de BkP, dar şi opinia publică revărsată de pe stadioane sau mitinguri de protest.

Fără să am facturi eliberate de scumpele case de avocatură angajate de Iancu, probabil că preţul final al acestui război juridic cu Zambon a depăşit cu mult valoarea de 200.000 de euro convenită de părţi în contractul din februarie 2005. Numai sancţiunile impuse de Tribunalul de la Lausanne, prin FIFA, se apropie de valoarea contractului amintit, la care se adaugă amenzile plătite de Iancu în perioada în care se lupta verbal cu Mircea Sandu, preşedintele FRF, dar şi avocaţii sau taxele la curţile de justiţie sportivă. Unde mai pui că, fără să existe o sentinţă definitivă în instanţele superioare, obţinerea, cam abruptă, de la Zambon a drepturilor aflate în litigiu ar conduce mai degrabă la ideea că, acum, Marian Iancu a făcut un troc cu italianul, acesta din urmă fiind în pragul capitulării juridice, dar mai ales financiare, după un obositor şi costisitor demers în justiţie. Un troc care, chiar dacă nu este scump în aceste condiţii, să fie chiar gratis, nu face decât să întoarcă discuţia la începutul anului 2005 şi la întrebarea „ce am luat de la Zambon?”. Şi dacă teoretic am fi avut ce cumpăra de la el, de ce nu am cumpărat în 2005, lăsând să se deruleze acel contract?

Cel mai probabil, Iancu a obţinut de la italian dreptul de a sărbători în linişte, în 2011, împlinirea a 90 de ani de la înfiinţarea clubului. Indiferent de calea aleasă de patronul lui Poli în problema palmaresului, măcar Marian Iancu şi-a ţinut o promisiune. Rămâne ca această mare bucurie să nu se consume jalnic, prin încă un sezon ratat şi, mai grav, prin lipsa de interes a publicului pe care ar atrage-o această plafonare. Treabă care cade tot în responsabilitatea preşedintelui BkP şi, în ciuda unor aprinse polemici, a autorităţilor locale şi judeţene.