România cu două Camere, semidecomandate şi cam iresponsabile

Când una, când alta, cele două camere ale Parlamentului României au privilegiul de a deveni for decizional înainte ca o lege să meargă la preşedintele Băsescu pentru promulgare. Tot prin rotaţie, când una, când alta, camerele când devin nedecizionale au şansa să se umple de penibil, arătând ca nişte locuri unde totul se tratează la mişto, votându-se legi sub formă de bancuri sau poliţe plătite de una din tabere celeilalte, fără să se întrebe cineva dacă foloseşte cumva celor care plătesc distraţia. Fireşte, când una dintre camere decide ceva ce „nu se pune”, atunci ce ar avea mai bun de făcut politicienii decât să propună formule prin care să ungă la suflet electoratul, după care proiectul ajunge la camera decizională, unde se discută „pe bune”, cu calcule pe buget etc. Legea pensiilor întoarsă de la Cotroceni s-a votat în Senat cu 65 de ani vârstă unică, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, fără nicio logică, doar în ciuda majorităţii care în Camera Superioară a cam devenit minoritate. Aceeaşi lege este miştocărită electoral la comisia de resort din Camera Deputaţilor, cu vârstele de 64 ani, bărbaţii, 60 de ani femeile, fără avizele care să ateste sustenabilitatea unui astfel de demers şi fără ca vreunul dintre din autorii „simulării” să spere că această modificare va trece de plen. Din nou, la Senat, aleşii s-au pus pe votat formule de lege ca şi cum ar juca Monopoly, reducând cota unică la impozitul pe venit de la 16% la 10%, chiar cu aportul senatorilor PDL, chit că guvernul nu-şi făcuse calculele bugetare care să includă o astfel de reducere.

Apărătorii tradiţiei parlamentarismului românesc au contestat propunerea reducerii legislativului la o cameră, cu ocazia referendumului năprasnic al lui Băse, invocând oarecum just atât latura emoţional-istorică, cât şi cea prudent-democratică. Cealaltă cameră va putea repara o greşeală a celeilalte, spuneau avocaţii bicameralismului. O fi funcţionând aşa pe vremea Brătienilor sau prin alte ţări cu mecanismele mai unse, dar la noi e bătaie de joc pe banul pe cât de public, pe atât de abundent. La noi, o lege, ca să fie reparată, este respinsă de preşedinte de la promulgare, pentru ca apoi să nu mai ştie nici Puterea pe ce variantă să meargă, cea convenită cu FMI, cea sugerată de la Cotroceni sau să facă o caterincă la Senat? Pentru atâta nu ne trebuie două camere, ajunge şi o sufragerie ca for decizional. Să dau un exemplu drag preşedintelui Băsescu. Degeaba bei cel mai scump whisky, dacă nu ştii cum să-l bei, cum trebuie să înoate cubul de gheaţă în paharul dibaci ales, cu fundul gros. Pentru asta trebuie să ai stil. Noi avem în Parlamentul României băutori de tescovină şi ţuică din găinaţ, pentru care a doua cameră serveşte eventual pentru a pune capul pe pernă după un mandat greu de Săniuţă.

Dar unde este reforma promisă de dârzul mânuitor al lozincii „de ce li-e frică nu scapă”? În ce fază vă aflaţi, domnilor parlamentari PDL de Timiş, cu schimbarea Constituţiei aşa cum a propus preşedintele cu ocazia acelei glume de referendum? Da, ştiu, nu prea mai are sens demersul. Nici cvorum nu prea se mai strânge, majoritatea n-apucă să treacă nici măcar bugetul. Apoi o validare populară a unei iniţiative năşite de Băsescu nu prea ar mai avea trecere acum, când sindicaliştii îşi ascut săbiile, iar pensionarele, acele de macrameu. Şi-atunci ce să mai cheltuim banii ţării degeaba? Las că-i cheltuie aleşii din Camera nedecizională. Când unii, când ăialalţi, prin rotaţie. Plus că mai e şi mare distracţie. V-a plăcut cum plimbau Costică Dascălu şi Mihăiţă Calimente banerele alea? Vedeţi, n-au fost votaţi degeaba de electorat.