Ce-au fost si ce-au ajuns: Eroi n-au fost, eroi sunt inca

Au trecut sărbătorile, românul mai meditează puţin şi apoi se apucă de treabă, că vine un an mai bun şi se grăbeşte să-l apuce de mânere cu amândouă mâinile. Nici nu ştii ce-ţi rezervă viitorul imediat, dar pui puţină speranţă, că tot n-ai ce face, în ce spun meşterii statului, preşedintele Traian Băsescu şi premierul Emil Boc, care au transmis de la Predeal că greul a trecut şi urmează alt greu, unul ceva mai domol, presărat cu bunăstare. Oamenii ăştia şi-au schimbat lor destinul, ni l-au schimbat şi nouă, unora  în rău, altora în bine. Cum e să fii primar de Bucureşti, să te apuce plânsul la televizor şi-apoi să ajungi mare preşedinte de oşti şi modernizator al României? Altul: Emil Boc a fost înscăunat în vremuri călduţe premier pentru că este un om docil care oferă formidabila şansă fostului primar de Bucureşti să fie şi preşedinte, şi premier deodată. De nu venea criza totul mergea ca până acum. Nici bine, nici prost, dar după formula „boală lungă, moarte sigură”. Angajări la stat pe ochii frumoşi ai clientelei politice, căcălau comenzi pentru partid, nu ca acum, ci mai vârtos, cu pomeni electorale nemaipomenite, delir, nu glumă. Of, ce vremuri puteau fi! Şi ce-a ajuns el, premierul, aţi văzut? Un amărât de Leszek Balcerowicz al României, un arhitect al terapiei de şoc de pe Dâmboviţa, omul care încasează şi meritat, şi nemeritat toate înjurăturile din popor şi chiar şi din partid pentru că, odată intrat în hora crizei, doar FMI şi Băsescu îi mai pot opri lucrarea. Pentru unii, Boc este omul dezastru, care a sărăcit România, pentru alţii, tot mai puţini, e adevărat, premierul este chirurgul de ocazie de la care se aşteaptă să taie tumoarea şi nu, din greşeală, vreun rinichi. Pentru mulţi români nu e nimic, ci doar pinguinul din şlagărul ăla de mare impact sindical.

Se aştepta cineva cu ceva vreme în urmă ca Victor Ponta să aibă vreodată altă misiune decât cea de piş-boy pentru Adrian Năstase sau cea de ginere pentru Ilie Sârbu? Ori că Adrian Năstase se va transforma din cel mai alunecos şi periculos politician la începutul anilor 2000 într-un politician aproape simpatic, mare consumator de ironie fină în discursul său de catedră? Sau că V. Hrebenciuc, din ce frână a fost pentru România, să ajungă el aproape regretat de colegul meu Ino? Dar ce dăm noi exemple din astea pretenţioase, când îl avem aici în Timiş pe Claudiu Ţaga, deputatul de Jimbolia cu 1.150 de voturi, de care n-aţi fi auzit vreodată dacă liberalii nu făceau un experiment în care nici ei nu credeau? Şi dacă aţi fi auzit, mare lucru?! Nici nu vă mai aduceaţi aminte că este vorba de acelaşi Ţaga care a plecat zilele trecute din PNL pentru a se manifesta pe alte păşuni politice. Cine s-ar fi gândit, acum zece ani, că junele Alin Popoviciu, partenerul de tenis al politicienilor locali cu pretenţii, îşi ia destinul în dinţi, geanta lui Constantin Ostaficiuc subsuoară, pentru a urca pas cu pas în ierarhia politică, iar acum să-l vedem pe ditamai deputatul cum schimbă pupici dulci cu delicata Elena, răsfăţata politicii româneşti? Şi, dacă o ţine tot aşa, peste alţi şapte ani să preia sceptrul filialei de la cel care-i făcuse onoarea să-i dea geanta s-o care. Sau poate nu.

Ca şi acum 21 de ani, când „nea Nelu” a răpus cu gloanţe cuplul dictatorial, Crăciunul abia trecut a venit însângerat prin gestul electricianului TVR Sobaru, autorul unui salt sinucigaş de la balconul Parlamentului, direct pe băncile opoziţiei liberale. Norocul omului că i-au rămas zile să caute alte soluţii pentru întreţinerea familiei şi a copilului bolnav, dar nu ştiu cum ar fi fost denumit eroul Sobaru dacă ar fi căzut direct pe deputatul Horian Cristian, de exemplu, şi deznodământul ar fi fost tragic. Cât de mică poate fi distanţa de la eticheta de erou la cea de făptuitor de omor din culpă!