Dilema romanului in sfanta zi de Paste: Jose Manuel sau Rossler?

De Paști, românul o fi mâncat, flămând cum îi umblă vorba, a băut, setos cum îl știm, dar parcă nu cu șapte guri, ca până acum. N-am nicio statistică de piață, dar asta e senzația culeasă după câteva „cercetări” personale în supermarketurile patriei, prin Timișoara și Petroșani. Fără doar și poate că această sumară concluzie nu are nicio legătură cu disputa aprinsă dintre Jose Manuel Barroso și Philipp Rossler.

Primul este președinte al Comisiei Europene și autorul părerii că strategia de ieșirea din criză prin restrângeri bugetare și o strașnică austeritate a fost o ușoară greșeală, iar al doilea este ministrul liberal al Economiei Germaniei, care a opinat la rându-i că „este iresponsabil când un președinte al Comisiei Europene pune sub semnul întrebării politica de consolidare bugetară în țările UE”.

Polemica dintre portughez și neamț a pornit tocmai de la acordarea către Franța a unui răgaz de doi ani pentru echilibrarea bugetară, ceea ce în ochii neamțului a părut ca o notă de neseriozitate în contextul discuțiilor aprinse despre consolidarea la nivel UE.

Mulți vor zice că neamțului îi dă mâna să vorbească de austeritate, când are unul dintre cele mai ridicate niveluri salariale din Europa, când oricum, cu criză sau fără, vinde prin firmele înregistrate în Germania jumătate din ce produce tehnica europeană, de la autoturisme și până la utilaje agricole. Subvențiile agricole sunt mult mai babane ca la noi, bani pentru politicile sociale încă mai sunt, făcând astfel ca strategia de strângere a curelei să fie mai ușor suportabilă în țara Angelei Merkel decât în Grecia, România sau Spania, țări cu un cult al muncii și al consumului mult mai dezechilibrat. Inversând logica, și Barroso are dreptatea lui. Dacă nu lași bani consumului și pentru investiții, de unde să mai vină creșterea? Dar să revenim în România, țara unde oamenii au consumat mai puțin de Paște. Părerea mea, vorba președintelui Curții de Conturi, acest Gică Hagi al finanțelor din țara noastră.

Pe vremea lui Boc au fost scăzute salariile, au fost impozitate pensiile ce depășeau un anumit prag, a crescut TVA-ul (ca urmare a interzicerii de către CCR a reducerii pensiilor), dar dincolo de aceste măsuri de austeritate măcar se finanțau proiecte de investiții. Nu numai în cele „cu dedicație”, la care probabil că deja vă gândiți furios, dar și în autostrăzi, stadioane etc. Măcar astfel se dădea de lucru în zona construcțiilor, în prefabicate și alte ramuri pe verticală. USL a venit la putere pe cai mari, cu promisiuni mai mari decât calul și cu același buget auster de unde să ofere ce-a făgăduit populației votante. Ca efecte imediate: s-au întors la bugetari procentele, parțial compensate negativ din inflație, s-au făcut tot felul de scamatorii cu pensiile mai mult sau mai puțin nesimțite, dar investițiile au fost puse pe frână, ca astăzi și parlamentarii de Timiș să stea mai mult ascunși de ochiul iscoditor al electorului.

Întrebarea care se pune e: Barroso sau Rossler? Portughezul sau neamțul? Latinul sau nordicul? Dacă aș avea certitudinea că în locul lui Daniel Chițoiu ar fi un priceput din Bavaria, în rolul lui Fenechiu ar fi un specialist din Suedia, iar în locul lui Ponta n-ar fi tot felul de mâini ascunse, probabil că strategia cea mai bună de ieșirea din criză e una care să îmbine ideea de scăderea a deficitelor cu cea de producerea a banului prin măsuri de dezvoltare economică. Dar cum nu-i avem pe aceștia, cu siguranță că cea mai bună șansă e să continuăm campania de învățare a românului că nu poți consuma mai mult decât produci. Că ieșirea din criză nu e să-ți plătești creditele restante cu bani de la mătușa, nici să ți le ierte banca, ci să te disciplinezi, să admiți în cel de-al doisprezecelea ceas că nu poți cumpăra mai mult decât îți poți permite.

Când vom ajunge cu tot românul conștient de treaba asta, salvat de vreo nenorocire de genul celor petrecute în economiile din sudul Balcanilor, când vom avea conducători care n-ar sacrifica echilibrul bugetar, acordând sporuri peste sporuri și fentând astfel schemele salariale, atunci putem să bem un vin cu Jose Manuel. Până atunci mai bine rămânem cu Rossler și berea lui la halbă, înjurând în liniște toate guvernele că n-avem bani de-o cinzeacă aperitiv.