Invatamantul, intre reforma boilor si coada vacii

Când am văzut vaca aia din ghips urmată de câteva zeci de studenți la un miting desfășurat în centrul Timișoarei mi-am dat seama că deși treaba e gravă în învățământul românesc, lumea simte acute dureri în fund în problema cu pricina. Și aici nu e vorba de un protest al vânzătorilor de sifon, ci se punea în discuție viitorul educației românești cu tot ce înseamnă acest sector. De la profesori, elevi și până la părinții acestora din urmă, toată lumea ar fi trebuit să fie de acord cu principala revendicare a manifestanților, adică ridicarea finanțării învățământului la 6% din PIB, conform unei legi votate de Parlamentul României în 2011 și tot amânată la aplicare până spre începutul lui 2014.

De ce n-au fost mii de profesori, sute de elevi sau părinți pentru o cauză atât de nobilă nu mă întrebați pe mine, nici pe liderii sindicali, ci chiar pe cei care tratează cu plictis toată treaba asta, salariații și beneficiarii serviciilor oferite de stat în domeniul educației. Pe de altă parte, legea cu pricina, cea cu alocarea de 6% din PIB, a fost votată de ochii lumii și ai Uniunii Europene, chit că legiuitorul și guvernele știau foarte bine că nu vor exista resurse financiare pentru așa ceva, iar protestele cu vaca sau boul din carton nu vor face decât să trezească vagul interes al vreunei redacții de știri în media locală.

În orice societate care consumă mai mult decât produce se pune automat problema unor subfinanțări. Și cum sumele cele mai mari merg la sănătate, învățământ și pensii, de unde să tai fără efecte în plan electoral? De unde nu se simte imediat, ci doar în perspectiva următoarelor decenii: învățământ și sănătate, că nu era să-și taie cineva craca de sub picioare umblând la pensii și tăind indemnizațiile grase ale tuturor securiștilor și torționarilor din România.

Partea proastă în actuala stare nereformată a educației din România e că nici 6% din PIB nu rezolvă problema. Poate că nici 11% nu vor fi de ajuns dacă vine cineva să stăvilească pofta de cheltuire a banului din sistem. Putem băga două bugete într-unul singur dacă construim scump infrastructura, dacă achiziționăm prost și pe bani mulți sau dacă educăm mult și fără folos. Un consilier din ministerul Educației a propus recent ca pe viitor universitățile să fie finanțate după cât de ridicat e procentul de absolvenți angajați în câmpul muncii, conform cu pregătirea. Că nu are niciun sens să finanțăm facultăți în care locurile se completează cu studenți adunați cu lasoul, cu profesorii în rol de cowboy, iar la final rezultatul să fie jalnic la capitolul eficiență.

Pe vremea lui Ceaușescu în România și-a lui Victor Orban în Ungaria absolvenții cu dor de ducă își plăteau studiile înainte de-a abandona socialismul. Bine, pe vremea lui nea Nicu nu prea puteai părăsi țara, dar dacă Securitatea totuși te considera eligibil pentru plecare, plăteai investiția făcută de poporul muncitor în tine. Se poate discuta pe marginea acestul subiect, se poate impune o stagiatură postuniversitară de câțiva ani obligatorie în țară, dar nu mi se pare normal să tot bag bani într-un sistem de învățământ și-așa bolnav, ca apoi cel mai bun produs finit, medicii, informaticienii să zicem, să plece la muncă în străinătate, ca în țară să rămânem cu rebuturile pe statele de plată de la șomaj.

Altfel, în Timișoara anului 2021, de Revelion, când vom fi capitală culturală europeană și învățământul va primi lejer 6% din PIB, pe străzile orașului vom manifesta cu capra și porcul de carton pentru o alocare de 9%, după cum parlamentul a votat tocmai înainte de alegerile din 2020. Și tot ce-i posibil, ca în ciuda finanțării, rezultatele să fie la fel de proaste cu cele de acum, cu aproape 20% din licențiați angajați sub nivelul lor de pregătire, dar, paradoxal, pe locul doi în coada Europei în ceea ce privește numărul de absolvenți de studii superioare la suta de locuitori.