„Brennt Paris?”. Jamais!

În timpul celui de-al doilea război mondial, înainte ca trupele germane să părăsească Parisul, se spune că Hitler a dat un ordin clar ca orașul să fie ars din temelii. Riscându-și inclusiv viața, generalul Dietrich von Choltitz, guvernatorul nazist al Parisului, a refuzat să pună în practică acel ordin dement. Se spune că Hitler l-a sunat nervos pe von Choltitz, urlând „Brennt Paris?” („Arde Parisul?”). Povestea a fost transpusă cinematografic într-un celebru film din 1966, „Paris brule-t-il?” („Arde Parisul?”). Mi-am amintit de acest film văzând câteva exaltări ale simpatizanților ISIS pe unele rețele de socializare: „Parisul arde și în curând toată lumea va simți amărăciunea!”.

Parisul a mai fost rănit în istoria sa, dar niciodată n-a murit. A mai trăit prin momente de groază. A fost și ciumă, au fost și incendii, a fost Teroarea, a fost finalul tragic al războiului franco-german din 1870-1871, apoi Comuna din Paris, în timpul căreia a ars unul din monumentele emblematice ale Parisului, Palatul Tuileries. Dar în replică a fost ridicată Catedrala Sacre-Coeur din Montmartre. Și a fost și ocupația nazistă. A sângerat, dar n-a murit. E adevărat, când vizitezi Parisul, de multe ori rămâi și cu un gust amar. Parcă nu întotdeauna e Parisul romanelor copilăriei. Parisul înseamnă și Cartierul Latin, dar și suburbiile care uneori aduc a favele sud-americane. Parisul are și Luvru, dar și metrouri mizere.

Parisul însă nu poate să ardă. Parisul este inima Europei civilizate, iar dacă arde, arde întreaga Europă. Europa drepturilor și libertăților individului, în contrast total cu cultura și civilizația cel puțin discutabile ale Orientului Mijlociu. Mulți deja cântă prohodul Parisului, ceea ce nu e deloc cazul. Așa cum sunt ei, mai superficiali, complicați sau sofisticați, atunci când e cazul, francezii, parizienii, pot da dovadă de o solidaritate remarcabilă. La fel, de fapt, ca toți europenii. Poate unul dintre cele mai emoționante momente ale tragicei zile de vineri, 13 noiembrie, a fost acela în care suporterii francezi și germani cântau umăr la umăr „La Marseillaise”. Atenție, e vorba de nemți și francezi, popoare care au extrem de multe de împărțit în istoria lor. Când acest lucru se întâmplă, există speranțe, și nu doar speranțe, ci o certitudine, că Europa nu poate ceda în fața terorismului musulman.