Despre 1 decembrie… fără festivisme

Depuneri de coroane, defilări, grohăieli patriotarde, fasole cu cârnaţi, derbedeu cu pretenţii mesianice delirând la Alba Iulia, beţii straşnice pe fond de cântece patriotice, muşchi umflaţi, mari revelaţii că am fi buricul pământului. Başca „patrioţi” achiziţionaţi cu 100 de lei şi un burger pentru a fi transportaţi la Alba Iulia, „suveraniştii” AUR-işti monopolizând patriotismul românesc pe care l-au băgat într-o grotă plină de troglodiţi. Cam acesta ar fi un scurt rezumat al modului în care sărbătorim Ziua Naţională.

Poate această zi ar trebui să fie şi una de reflecţii. Suntem oare acolo unde şi-au dorit înaintaşiiu noştri în urmă cu 107 ani? Şi ar trebui spus din start că atunci lucrurile nu au fost chiar aşa de roze, cum le vedem în discursurile patriotarde. În primul rând, 1 decembrie n-a însemnat automat Unirea, ci doar o bornă, e adevărat importantă, o zi simbolică pentru realizarea unui vis mai vechi. Şi nu, nu al lui Mihai Viteazul care n-avea nici cea mai mică treabă cu unirea, ci mai degrabă al românilor ardeleneni, ai celor care au făurit Şcoala Ardeleană.

Sigur că ziua de 1 decembrie 1918 a fost un moment astral pentru un popor despărţit sute de ani de nişte munţi şi… mentalităţi, dar unit prin aceeaşi limbă. Cu adevărat unirea a fost făcută în cancelariile diplomatice, fiind consfiinţită prin Tratatul de la Trianon. Şi da, Unirea a făcut-o „străinii cei răi” „globaliştii” de la acea vreme, după un prim război mondial lamentabil al românilor. (Aşa cum şi Mica Unire a fost tot un cadou al globaliştilor pentru români.) Am intrat în război târziu alături de Antantă şi am capitulat repede prin Pacea de la Buftea. Nu înainte de-a ne face de râs la Turtucaia. Cu toate acestea, după Trianon România a crescut de trei ori ca suprafaţă.

Noi, românii, ce am făcut? Mai toţi cei care au vorbit la Alba Iulia, începând cu Iuliu Maniu, au sfârşit în puşcăriile comuniste. Un comunism regretat acum de troglodiţii aşa-zis patrioţi. La acea vreme, Guvernul de la Bucureşti şi „eliberatorii” săi s-au comportat în Transilvania şi Banat ca o hoardă de ocupaţie pusă pe jaf. A fost mai degrabă o anexare, nu o unire. O infuzie masivă de funcţionari din Vechiul Regat a adus cu ea corupţia. Chiar marele Ion Brătianu s-a scăpat la un moment dat afirmând că vrea „Transilvania fără transilvăneni”. De ce? Povesteşte istorcul Ovidiu Pecinan, în cartea sa „Misterele României în secolul al XX-lea“, în care-l citează pe Panait Istrati.

“Cei care se ocupă de soarta ardelenilor nu fac altceva decât să schimbe stăpânii (…) Regimul oligarhic maghiar, inclusiv persecuţiile şi exploatările, nu a egalat niciodată în duritate regimul teroarei româneşti, iar ţăranii din Transilvania nu şi-au dorit niciodată să treacă sub sceptrul administraţiei noastre. Cei care cunosc ambele regiuni ştiu că în Transilvania nu vezi colibele troglodiţilor, zdrenţăroşilor şi bolnavilor de pelagră, care se întâlnesc la tot pasul în România (…) Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis:„Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!””, scria Istrati într-un periodic genevez.. Pentru cine nui ştie, Istrati nu era transilvănean, era chiar bucureştean.

Unul dintre cele mai jenante momente a avut loc imediat după Adunarea de la Alba Iulia. O delegaţie condusă de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, devenit ulterior cardinal, cel care a şi citit Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, a mers la Bucureşti pentru a înmâna autorităţilor române „Hotărârea de Unire”. Delegaţia n-a mai avut cu ce veni acasă fiindcă trenul „nemţesc” le-a fost rechiziţionat de guvernanţii români. Şi Hossu a trecut ulterior prin puşcăriile comuniste. Nu întâmplător, ani mai târziu a venit şi celebra dilemă a lui Alexandru Vaida-Voevod într-o discuţie cu Iuliu Maniu, cei doi fiind mari corifei ai Unirii: „Măi, Iuliu, oare bine am făcut ce am făcut?”.

Ei bine, acest clivaj între cei de dincoace de munţi şi cei de dincolo, început în acele zile, se păstrează şi acum. Nu s-a reuşit o UNIRE în adevăratul sens al cuvântului. Ba această scindare fost şi adâncită. Se vede asta inclusiv în modul în care se votează. Se putea mai mult? În mod cert da, dar fără festivisme şi discursuri patriotarde.

P.S. Am publicat aceste rânduri pe 2 decembrie pentru a nu intra în coliziune cu festivismele din ziua precedentă.