Dupa 27 de ani, 17 decembrie inca doare la Timisoara / FOTO

O singură zi pe an. E o pădure de lumânări albe, de pe care zâmbesc, așa cum au făcut-o în prea scurta lor viață, cei 112 eroi ai Timișoarei. Se întâmplă, de 27 de ani, de fiecare 17 decembrie, în Cimitirul Eroilor. Și nimic nu e mai dureros decât plânsul înăbușit al unor părinți încovoiați de o tristețe care nu va trece niciodată.

E atâta tristețe de fiecare 17 decembrie, în Cimitirul Eroilor din Timișoara, încât ai senzația că, dacă întinzi mâna, ai putea s-o atingi. E aproape palpabilă și, de la an la an, tot mai adâncă. Sunt portocale, prăjituri, colaci, e colivă pe tăvi decorate cu servețele dantelate, sunt fotografii din care zâmbesc, parcă dintr-o altă lume, eroii Timișoarei din Decembrie 1989. Par lipsiți de griji, au priviri senine și niciunul nu s-a gândit, vreo secundă măcar, că va deveni amintire. E sobor de preoți, sunt figuri sobre, sunt și unii dintre revoluționarii care, numai cu o zi înainte, s-au dat în stambă la plenul festiv al consiliului local. E și primarul Nicolae Robu, care a luat – și e greu de înțeles de ce – pentru prima dată cuvântul din 2012 încoace. Sunt, gârboviți de vremuri, părinții, frații, surorile celor plecați. Le tremură mâinile și pentru asta pot da vina pe frig, dar le tremură pe obraji și lacrimile, și asta nu mai are legătură cu gerul. Pe fiecare piatră funerară e o garoafă, albă sau roșie, iar zeci de candele ard cuminți. Pe monument, lângă flacăra care nu se stinge niciodată, sunt alte lumânări, care poartă, fiecare, poza câte unui erou. E slujbă de pomenire, sunt cuvinte care se rostogolesc unul după altul. E la fel de 27 de ani: vorbim. Și-atât. Cu adevărul despre ce s-a întâmplat atunci, cu vinovații, stăm mai prost. Poate pentru că vorbim prea mult. Și-am intrat în al 28-lea an…