De ce trebuie sa se joace „meciul care nu trebuia sa se joace niciodata”

„Acest meci nu trebuia să se joace niciodată”, citez cu aproximație din Sebastian Novovici, liderul Druckeria, organizație ce administrează vremelnic, cu contract de management, clubul ASU Politehnica Timișoara, al universității tehnice. „Meciul care nu trebuia să se joace niciodată” este, firește, ACS Poli – ASU Politehnica din Cupa României. Filosofând la o o bere, putem sta și rumega analitic de ce acest meci nu trebuia să se joace. Da, nu trebuia să se joace în situația fericită că mizeria asta de divizare a fotbalului timișorean nu s-ar fi produs. Dacă primarul Robu și liderii galeriei ar fi găsit o cale de înțeles în 2012, da, atunci meciul ăsta nu s-ar fi jucat nicidoată și „Mihalcea” are dreptate. Omul Robu mai greșește „la cald”, la fel și oamenii din brigăzile Druckeria, dar și-așa ar fi avut cu toții timp să repare o astfel de minunăție. Dacă orgoliile ar fi fost date la o parte și fiecare parte avea ceva de oferit celeilalte, atunci, da, meciul ACS-ASU nu ar fi avut loc niciodată.

Dar uite că meciul are loc. În tot răul și-un bine. Mă tem însă că amărăciunea lui „Mihalcea” că acest meci va avea, totuși, loc nu are vreo legătură cu scenariile de mai sus. Am impresia că liderul Druckeria nu vorbește cu amărăciune de cât de frumos putea fi dacă era altfel, ci mai degrabă se arată înveninat de marketingul acesta acerb între Poli al lui Robu și Politehnica galeriei. Altfel, de ce să nu ne bucurăm de singura ocazie de a-i aduna pe „Dan Păltinișanu” pe toți poliștii, cei duși pe o cale și cei ispitiți de cealaltă. Dacă vreți, e ca o întâlnire de 10-20 de ani de la absolvirea școlii, cu bune, cu rele. Viața ne-a arătat că lumea se poate întâlni pașnic și cu plăcere, indiferent care nuanță a doctrinei a îmbrățișat-o. Să fugi de un meci, de sport, la urma urmelor, e o dovadă de talibanism și nicidecum a ecumenismului care a rupt deja atâtea bariere.

Atitudinea lui „Mihalcea” e una sectantă. De ce să nu aibă atunci loc acest meci? Ce poate să se întâmple la acest meci pentru a trezi regrete ulterioare că a avut loc? Că va pierde ASU Politehnica în fața ACS Poli? Asta ar fi o nenorocire? Să piardă o echipă de ligă secundă în fața uneia de liga-ntâi? De ce ar fi, atâta vreme ce proiectul ASU Politehnica se bazează nu pe „performanță prin orice mijloace”, ci pe frumusețea fenomenului, a galeriei, a coregrafiilor, indiferent de scorul din teren? Ura asta între simpatizanții celor două Poli naște reacții caraghioase, dacă nu ipocrite. Ca să nu dea satisfacție altora, pe modelul otrăvirii fântânilor și recoltelor, cei de la Druckeria au dorit meciul pe „Știința”, pe motiv că acolo e casa lor, uitându-se că meciul cu UTA a fost pregătit cu fast pentru „templul” DP, fostul „templu”.

Ipocrizia asta cu „casa” nu face decât să pregătească „secta” pentru ce poate oferi viitorul. Spălarea pe creier a început cu respingerea performanței. Ca să nu se vadă neputința și evidenta plafonare cauzată de lipsa banilor, „enoriașii” nu trebuie să-și dorească plăcerile „toxice” ale vieții, ci să stea frumos să cânte psalmi acolo unde sunt puși să o facă de mai mulți „Jim Jones”. Așa și cu stadionul. În epoca televiziunilor, a subfinanțării și a dezorganizării evidente, fotbalul românesc nu mai aduce lume la stadion, asta e clar. Iar chestia cu „casa de pe Știința” are la bază elemente tactice și mai puțin emoționale, să fim serioși. De aici însă și până la a refuza timișorenilor această reîntâlnire în formulă completă, în locul plin de atâtea amintiri, este o cale lungă și mizerabilă.